Ai grijă de tine, nimeni altcineva n-o va face

N-am avut niciodată eroi. 

Acum realizez că dacă ar fi fost să fie vreunul, ar fi fost mama. Și nu pentru că ar fi făcut perfect totul, mereu sau vreodată, nici vorbă, ci pentru că a reușit cumva să mă învețe, fără urmă de blazare, că nu am nevoie de eroi. Iar dacă vreodată aș putea crede că am, eu, doar eu aș putea fi eroul meu. 

Peste ani, puterea cu care m-a trimis ea în lume și-a rupt încetul cu încetul vârful aripilor, până aproape am uitat zborul cu ele. 

Am crezut că bunătatea stă în a face tuturor pe plac, în a nu spune ”nu”, în a avea grijă de binele oricui înaintea binelui meu. Mi-am înghițit cuvinte, tăind în mine răni pe care de fapt alții și le câștigaseră. Am luptat pentru toate cauzele în care am crezut, cel mai tare pentru cele pierdute și cel mai mult pentru unele care nu-mi aparțineau. N-am pierdut niciodată. 

Decât din mine. Timp, ani, viață. 

Obosisem. Genunchii, palmele, tâmplele mele erau frânte.

Ajunsesem să mă trăiesc prin alții, convinsă că le sunt de trebuință lor mai mult decât îmi sunt mie.

Până când, într-o bună zi, mintea, inima, corpul meu s-au răsculat. Și strigătul a ajuns la urechile mele citit pe o foaie simplă cu câteva rânduri sec scrise care începeau cu: rezultat RMN.

Abia atunci am priceput că îmi sunt datoare cu o viață. A mea. Liberă.

Obosisem să privesc fățărnicii și să întorc privirea, obosisem de vorbe mărunte, de obligații, de politețuri ieftine, de complimente scrâșnite, de ”îți dau ca să-mi dai”. 

Obosisem să iert când nimeni n-a spus iartă-mă, obosisem de jumătăți de măsuri și de inimi. 

Mi-era frig de lume și îmi vroiam aripile înapoi. Visam la ziua în care aș(am) deschide gura și din ea n-ar ieși nimic cenzurat. Aș(am) spune exact tot ce gândim, oricui. 

Se pare însă că doar prezența vie a morții lângă tine te scutură întru sinceritatea asta absolută. Pentru că doar în fața ei, găsești în sfârșit curajul de a nu mai pierde timpul încercând să nu superi pe nimeni. Abia atunci pricepi că nu-ți poți irosi viața mergând în vârful picioarelor. În fața sau în urma cuiva. 

Aveam nevoie de ajutor, dar ajutorul era doar în mine. Aveam nevoie să-mi curaț mintea de dezamăgiri și așteptări, sufletul de poveri nechemate și timpul de risipă. Aveam nevoie să mă vindec de toate poverile pe care viața și eu, nepricepută, mi le-am îndesat în spinare. Aveam nevoie de adevăr tăiat în carnea rănii, până iese sânge curat la lumină. 

Așa că am tăiat cu mâna mea bucăți mari de inimă, până la miezul curat. Am rupt cu rădăcini cu tot toate relațiile toxice în care mă aflam. Fără nici o explicație pentru că explicații dai doar atunci când crezi că ceva mai  poate și merită fi salvat. Am intrat împinsă de durere pe calea curată a ”sunt liberă de orice ar crede oricine despre mine”. Nu nu-mi pasă, ci sunt liberă. Necondiționat. Fără regret.

În urma mea am lăsat doar un mesaj. Același tuturor:

”Unii dintre voi mă veți pierde din viața voastră, ne-am fost unii altora lecții, zâmbet sau furtună, am dăruit cât am putut, cu toată inima, iar rostul meu se oprește aici. Îmi cer iertare pentru greșeli și pun în loc ultimul meu gând bun, fără lacrimi. Într-o bună zi toți avem de plecat pe alt drum. Al meu începe azi. Îmi doresc pentru mine libertate să nu mă ascund vreodată, indiferent cât de frumoasă masca, voce să-mi vorbesc gândurile, liniște să le ascult pe ale celor care mă merită, grijă să nu mai aștept la ușa iubirii, tot împingând pe alții înăuntru, curaj să ies din rândul oamenilor puternici pe care nimeni niciodată nu-i întreabă dacă mai pot duce. Ceea ce vă doresc cu adevărat și vouă! Dar cel mai important acum e să rămân vie oamenilor care mă iubesc. Fără metafore. Vie.

Și, poate, cândva, un cineva mai bun decât sunt azi.”

Am tăcut o vreme. (M-)am ascultat. Am ales, cernut, primit, asumat. Și am început să mă reclădesc, încet, încet, cu uimirea cu care descoperi că orice ai avea nevoie vei primi, doar să ai puterea să (te) accepți. Am mai greșit, mai greșesc, dar mă scutur repede și-mi revin. Toate ramurile mele tăiate din carne au acum flori. 

Mă recunosc iarăși omul care am pornit în lume să fiu. Omul de care îmi era dor, sete și foame. 

Să ai grijă de tine nu înseamnă să fii tot timpul ca scoasă din cutie. Perfect machiată, vopsită, îmbrăcată, încălțată, educată, strunită. Sau să placi cu orice chip, tuturor. 

Să ai grijă de tine înseamnă să-ți iubești firele albe de păr, râu de bucle, mărturie că ai fost norocos să trăiești deja atâtea. Să-ți accepți greșelile, să lupți sau să pleci, să nu pui dreptatea înaintea iubirii. Tu singură de orice acoperământ, doar în pielea, carnea și sângele tău nu (te) poți minți. 

Liniștea, iubirea, fericirea, se văd. Cântă și oricine le poate auzi. 

Să ai grijă de tine înseamnă să-ți poți privi oricând ochii în oglindă, să-ți zâmbești și să-ți spui: azi n-am să las pe nimeni să te rănească, n-am să te oblig să accepți lângă tine, nici din politețe, nici din bunătate, oameni care nu te merită, azi n-o să-ți înghiți cuvintele în fața nimănui de teamă că-l vei răni și niciodată  nu vei mai pleca acasă cu vreun nod de lacrimi în gât. 

Ridurile pe care le vrei ascunse nu sunt nicioată cele născute de prea multe zâmbete. Niciodată nu e prea târziu să înveți din nou să te iubești.

Ai grjiă de inima ta! Nimeni altcineva n-o va face!