Acceptarea

Acceptarea merge mână-n mână cu binecuvântarea! Pentru că a accepta viaţa înseamnă să-i dai binecuvântarea să fie, să curgă înainte chiar ca ea să înceapă! Să-i dai binecuvântarea să fie curgere... Aşa cum curge o clipă, sau o viaţă, căci una o cuprinde întotdeauna pe cealaltă.

A accepta, ce verb la-ndemâna oricui pentru linişte şi senin! Care merge mână-n mână cu şuvoiul energiei vieţii. Nu cu tăcerea sau împietrirea, cum am putut crede atâta timp. Nici cu puterea. Cu viaţa care curge indiferent ce, merge mână-n mână. Acceptarea e prietena bună a echilibrului şi a înţelepciunii.

Ce nu înseamnă a accepta?

Nu înseamnă rău sau bine. Acceptarea nu este despre mult sau puţin. Nu este despre tristeţe sau bucurie! Nu este despre ce vrei, sau ce nu vrei, ai sau nu ai! Nu este despre viaţă şi moarte! Nu este despre paradigmele acestei lumi, ci despre înţelepciunea şi energia Universului, care este dincolo de fiecare EU!

A accepta nu înseamnă nici pe departe „a înghiţi pe nemestecate”, cum am crezut o bună bucată de timp. Nu înseamnă să iei tot ce vine, să înghiţi şi apoi să bei un pahar de apă. Sau să îţi pui viaţa chezaş unei credinţe şi să mori încercând să-i înţelegi sensul!

Nu înseamnă nici pe departe a lua totul de bun şi a-ţi răpi posibilitatea de a alege. Nu înseamnă să nu gândeşti, sau să renunţi la lucruri care te definesc! Şi mai ales, acceptarea nu este nicidecum despre a te face mic în faţa altora. Înseamnă a te face mic în faţa nevoii de a înţelege pe loc, de a şti dinainte despre ce este vorba, care sunt rezultatele, pentru ce şi de ce faci aşa, despre cât de important este să ai un plan sau măcar o proiecţie asupra a ceea ce faci!

Ce înseamnă a accepta?

Acceptarea înseamnă să dezbraci întâmplările vieţii de aşa-zisul înţeles al lor. Să le iei dezbrăcate, goale, ca şi cum iei cuvintele şi le dezbraci de sens. Este despre magia neînţelegerii şi a nonsensului! Este despre uimire şi mirare! A accepta înseamnă că ştii că totul sau toate au un sens. Pe care, chiar dacă nu-l vezi acum, cu puţină răbdare o să-l zăreşti mâine! Sau în altă zi! În toată splendoarea lui, a sensului...! Uneori chiar când nu-l mai aştepţi.

Acceptarea este despre tine în raport cu Dumnezeu. Cu Dumnezeul din tine şi cu Cel din afara ta. Despre puterea de a-i da timpului răgaz şi despre smerenia (că tot e la modă zilele acestea...) cu care admiţi că uneori habar n-ai!  Şi chiar şi atunci când ai o picătură de habar, nu este musai să se-ntâmple cum vrei tu.

Ce, ţi se pare că Arhitectul Universului a aranjat la întâmplare atomii Pământului la o distanţă absolut aleatoare de Soare? Sau că deşertul este acolo unde este, pentru că aşa s-a nimerit? Sau ai cumva impresia că păsările amână traversarea deşertului atunci când nu-i înţeleg sensul? Cred că nu exagerez când spun că uneori poţi aştepta întreaga viaţă fără să ţi se arate sensul unei întâmplări... Şi ce? Asta înseamnă că ai trăit degeaba?

Acceptarea vine acolo unde pleacă încrâncenerea, nevoia de a înţelege şi a cere explicaţii. Acceptarea locuieşte numai în realitatea în care indiferent ce şi cum, ai încredere în viaţă! Şi treci totul prin simţire!

Acceptarea înseamnă a avea încredere în tot ce vine, aşa cum vine. Şi a opri noianul de gânduri şi de întrebări: dar de ce, pentru ce, acum, cum, când, cine? A te retrage pe tine dinaintea întrebărilor şi a îţi da voie să se întâmple. Orice. Oricum. Fără revoltă sau nemulţumire, fără aşteptări, glorie sau cununi de laur.

Uneori a accepta înseamnă pace la fel de mult cum înseamnă durere. Alteori înseamnă linişte la fel cum poate să însemne război. Câteodată acceptarea înseamnă unul, sau înseamnă doi, alteori a accepta implică ideea de noi! sAcceptarea este o inimă care bate fără să ştie pentru ce!

A accepta necesită curaj. Atunci când fără să ştii de ce mergi mai departe şi faci tot ce poţi mai bine, dai ce ai mai bun din tine deşi nu înţelegi cum. Acceptarea înseamnă să mulţumeşti înainte să primeşti, să dai înainte să ai, să dăruieşti din tine fără să te întrebi cât ţi-ai mai rămas. Să faci rai cu ce ai, chiar dacă n-ai nimic! E soră bună cu nimic nu este întâmplător! Şi au aceeaşi mamă: încrederea că  atât în tine cât şi dincolo de tine există o fortă universală, numită divinitate, care guvernează totul!

Universul nu este obligat să ne dea nouă explicaţii! Dar pentru că, în infinita lui mărinimie şi înţelepciune, ne poartă de grijă, ne-a lăsat acceptarea!

Roxana Alexe