Acceptarea şi compasiunea

Acceptarea şi compasiunea reprezintă resurse interioare nepreţuite atunci cînd ajungem să scoatem la lumină originea structurilor noastre profunde sau cînd ne luptăm cu reacţiile noastre în situaţii dificile. Dacă nu depăşim identificarea noastră cu durerea sau confuzia, putem pierde alte oportunităţi. Trebuie să fim receptivi la o cunoaştere mai profundă, prin care ne putem redefini opinia limitată despre noi înşine sau despre alţii. Dacă rămînem prinşi în lupta cu sentimentele, putem pierde ocazia de a ne descoperi calităţile esenţiale. Putem pierde mesaje semnificative, pe care ni le transmite chiar durerea căreia îi rezistăm.

Sau ajungem să ne identificăm cu aceste structuri, în loc să ne eliberăm de ele. Desprinderea de aceste structuri permite eliberarea energiei pe care ele o ţin încătuşată; astfel avem şansa să fim mai creativi, mai deschişi, mai disponibili — şi mai utili — pentru ceilalţi. Distingerea acestor schimbări şi a deschiderilor ce apar pe drum ne permite să păstrăm în minte ceea ce e posibil. Momentele de luciditate ne dau curajul sau inspiraţia de a continua să mergem pe această cale a explorării interioare.

E nevoie de multă tărie pentru a înfrunta teritoriul necunoscut al rutinelor noastre emoţionale; uneori ne putem pierde curajul, căci vom voi să evităm confruntarea cu adevărurile dureroase sau cu sentimentele tulburătoare. E firesc să încercăm să ne protejăm apelând la diversiuni. Compasiunea şi acceptarea pot constitui însă un refugiu în orice stadiu al acestei explorări.

Atunci când oamenii merg în locuri speciale, unde pot practica intensiv meditaţia, primele zile sau ore sînt adesea inconfortabile. Din punct de vedere fizic, ne lipsesc tihna şi tabieturile cu care ne-am obişnuit şi în plus ne liniştim suficient pentru a trăi conflicte emoţionale care multă vreme s-au strecurat neobservate, dar care brusc apar în meditaţie, aşteptând să ne întâmpine. Apoi, în funcţie de exerciţiile pe care vrem să le practicăm, încercăm să scăpăm de suferinţă sau să o înăbuşim, practicînd o meditaţie relaxantă.

Dar prin exerciţiul contemplaţiei totul devine obiect de meditaţie — inclusiv durerea, disconfortul şi chiar şi emoţiile, pe care mai curând le-am face uitate undeva, într-un colţişor al minţii. Descoperim nu doar că acele emoţii se află chiar acolo, aşteptâdu-ne, ci şi existenţa altora care fermentează, gata să ne asedieze. N-am lăsat acasă conflictele interioare; le-am adus cu noi, în mintea noastră.

Nu e nevoie să mergem într-un loc special amenajat pentru meditaţie atunci când vrem să o punem în practică, dar experienţa prin care trecem atunci când ne analizăm mintea intr-un astfel de loc condensează tot ce se întâmplă în momenul când urmărim cu atenţie procesele din mintea noastră.
Într-un astfel de loc de contemplaţie intensivă există o progresie familiară. Pe măsură ce practicăm meditaţia, ajungem la un moment în care am analizat suficient ceea ce se întâmplă in mintea noastră pentru a înţelege că există cicluri repetitive, aceleaşi secvenţe se derulează iar şi iar, alternând la infinit. Ajungem să recunoaştem tiparele pe măsură ce începem să înţelgem ce se întâmplă de fapt. Uneori vom înţelege care sunt cauzele psihologice profunde ale desfăşurării evenimentelor.

Pe măsură ce timpul trece, de regulă are loc o schimbare de perspectivă, interesul deplasându-se de la povestea propriu-zisă, de la conţinuturile minţii, la procesul minţii. După o vreme, începem să ne raportăm la aceste conflicte emoţionale ca la o parte din iniţierea exerciţiului contemplaţiei; între timp, ajungem să ne împrietenim mai mult cu noi înşine, pe măsură ce începem să ne înţelegem mai bine experienţele. Adâncindu-ne în contemplaţie şi deschizându-ne mai mult la toate sentirnentele, neplăcerile şi reacţiile noastre, relaţia cu ele se schimbă. Ne privim cu mai multă acceptare şi toleranţă conflictele interioare.

Exersînd observarea unui sentiment până când acesta ajunge la finalitatea sa naturală, prin acceptarea presupusă de contemplaţie, ajungem să urmărim cu mai multă daritate derularea fluxului nesfîrşit de gânduri şi sentimente care curg prin mintea şi prin corpul nostru. Simtim din ce în ce mai puţin nevoia de a avea aceleaşi reacţii sau de a reacţiona la propriile noastre reacţii; le lăsăm pur şi simplu să vină şi să treacă. Slăbind procesele de identificare obişnuită, nu mai sîntem atât de strict definiţi de reacţiile noastre şi ne lărgim perspectiva asupra propriei persoane. Devenim din ce în ce mai conştienţi de ceea ce suntem, în loc să ne lăsăm captivaţi de ceea ce ni se întâmplă.

Pe măsură ce intrăm în detaliile modului de actiune al tiparelor noastre emoţionale nocive, este bine să avem în minte o schiţă generală a acestui itinerar al transformării, pentru a deţine o idee de ansamblu asupra acestui proces.

Tara Bennett-Goleman

Sursa: Alchimia Emoţională - Editura Curtea Veche

Imagine: www.pinimg.com