Adevărata Credință nu se găsește în convingeri
Credinţa este, probabil, cea mai profundă şi mai misterioasă experientă dintre toate cele care se pot trăi şi este indisolubil legată de capacitatea noastră de percepţie. Credinţa se dezvoltă în noi pe măsură ce relaţia sine-Sine devine tot mai profundă şi pe măsură ce învăţăm să rămânem ancoraţi în prezent în situaţii dificile cu care într-un stadiu anterior al vieţii, ne-am fi identificat în mod complet.
Asociem credinţa cu sistemul de convingeri religioase tradiţionale şi noţiunile avute despre Dumnezeu. Adevărata credinţă, în orice caz, nu se poate găsi în convingeri, credinţe sau gânduri, nici măcar în sentimente, deoarece suntem, în orice situaţie, deja cu mai mult decât acesta, în virtutea însăşi a capacităţii noastre de a percepe aceste elemente.
Convingerile, în special, datorită faptului că ne oferă un scop şi o sumă de semnificaţii, se pot comporta ca un mediu de tranziţie pentru credinţă. Să ne gândim numai cum un ursuleţ de pluş sau o pătură moale pot servi drept obiect pozitiv de tranziţie şi pot înlocui prezentă reconfortantă a mamei pentru copil, atunci când ea nu e prezentă.
În mod similar, mergând până acolo încât ne agăţăm de aceste convingeri pentru a defini şi a apăra ceea ce suntem, vom rămâne copii în ceea ce priveşte credinţa. Aceasta nu poate fi niciodată definită clar în cuvinte; ea poate fi numai inoculată sau transmisă prin intermediul nivelului calitativ al prezentei noastre, prin imaginea nezdruncinată de împrejurări externe a unui echilibru interior.
Proclamarea cu mândrie a credinţei cuiva în chip de acceptare mai presus de orice îndoială a unui anumit sistem de convingeri religioase este acelaşi lucru cu declararea lipsei totale a credinţei în el însuşi. Este o proclamaţie de ignorare a naturii propriei conştiinţe a cuiva.
Un paradox al credinţei este acela că, atunci când o simţim prezentă în altă persoană, ea ne dă speranţă că vom putea şi noi, cu ajutorul ei, să facem faţă propriilor temeri. Dacă avem nevoie de speranţă, atunci cum putem spune că avem credinţă? Credinţa nu este o stare de neînfricare, ci mai degrabă, o capacitate de a stopa teama cu ajutorul puterii capacităţii noastre de percepţie şi abilitatea de a nu pierde contactul cu acel ceva din noi ce este superior în semnificaţii faţă de orice ne-ar putea provoca respectivele temeri.
Richard Moss
Sursa: Mandala fiinţei – Editura Cărţile Elena Francisc
Imagine: http://thebarainitiative.com/