Am fost învățați că e nevoie să muncim și să ne străduim pentru iubire

Merit să fiu iubit. Sună ca o afirmație de spus în oglindă din cărțile de dezvoltare personală. Pentru mine nu e. Chiar încep să simt asta. De puțin timp.

Merit să fiu iubit pentru că sunt o ființă umană și ființele umane asta fac. Se iubesc între ele. Ființele umane aliniate cu esența lor și sănătoase emoțional iubesc și se lasă iubite. Pur și simplu. Am crezut că trebuie să fac ceva special pentru iubire. Că trebuie să muncesc ca să o merit, că trebuie să am un corp perfect ca să merit, că trebuie să am mulți bani ca să merit, că trebuie să fac pe plac ca să merit, că trebuie să am succes ca să merit, că trebuie să mă pun în slujba altora ca să merit, că trebuie să am mașină scumpă ca să merit, că trebuie să am recunoaștere publică și să reușesc în artă ca să merit, că trebuie să muncesc și să îndeplinesc condiții ca să merit, că trebuie să fiu funny ca să merit. Ca să merit iubire.

Nu. Nu e nevoie de nimic din toate acestea. Toate de mai sus sunt bune atât timp cât le fac pentru mine. Nu au treabă și nu condiționează iubirea în nici un fel. Singurul lucru de care am nevoie pentru a primi și pentru a accepta iubirea este să înțeleg că am toate condițiile îndeplinite - sunt om. E de ajuns.

Oamenii se plac, se atrag, se iubesc. Asta e condiția umană. Condiția oamenilor sănătoși emoțional.

Cu sexualitatea la fel. Am crezut că trebuie să seduc, să fiu interesant, să conving, să ofer, să demonstrez, că trebuie să mă comport într-un fel anume, să fac ceva în plus, mai mult decât să fiu eu. Că trebuie să mă străduiesc și să depun un efort special pentru iubire și sexualitate. Greșit. Iubirea și sexualitatea sunt peste tot. Ca aerul. Fără iubire și sexualitate nu ar exista omenirea. Iubirea curge peste tot. Sexualitatea la fel. E în oameni, e în natură, e în noi, e viața însăși. Nu e nevoie să muncesc și să mă străduiesc pentru iubire și sexualitate. Doar să accept. Nu e nevoie să muncesc pentru aer. Doar să respir.

Am alergat după ceea ce aveam deja, după ceva ce am avut dintotdeauna. Am încercat să-mi câștig niște drepturi care îmi aparțineau. M-am dus la cerșit bănuți de pâine fără să știu că în buzunar port cu mine un card cu miliarde de euro. Am crezut că trebuie să muncesc pentru iubire. Am crezut că trebuie să muncesc pentru ceva ce îmi aparținea de la bun început. Mai mult, am respins iubire, sexualitate, afecțiune pentru că eram convins că nu merit. Pentru că eram convins că nu mi-am făcut munca necesară.

Singurul lucru greșit la mine a fost faptul că am crezut că e ceva greșit la mine. N-am crezut asta de nebun. Am fost învățat că e ceva greșit la mine. De părinții mei, săracii, care au crezut la fel despre ei. Nu e vina lor, însă efectele au fost extrem de distructive.

Pare clișeu dar nu e. Da, e din copilărie. Da, e din familie. Da, e din cultura în care am trăit și în care m-am format. Da, e din ceea ce am fost învățat. Da, e din relația cu mama în primii ani de viață. Da, e din incapacitatea de a iubi a unor oameni buni dar extrem de răniți și care nu s-au vindecat niciodată de traumele lor. Părinții mei și toți ceilalți adulți printre care am crescut. De acolo am învățat că e nevoie să muncesc și să mă străduiesc pentru iubire. Chiar a fost nevoie.

Am fost învățat că merit iubire doar când fac pe plac. Am fost învățat că merit afecțiune doar când renunț la mine, la voința proprie, la busola mea internă. Am fost învățat că sunt de vină pentru nefericirea altor oameni. Am fost învățat că sunt demn de respect doar când performez. Am fost învățat că nu am dreptul la demnitate decât dacă mi-o câștig. Am fost învățat că sexualitatea e ceva greșit, urât, păcat și femeile resping asta. Am fost învățat că e ceva în neregulă cu mine și că trebuie să muncesc mult ca să remediez inadecvarea mea. Am fost învățat că trebuie să muncesc pentru iubire.

Fals, fals, fals, fals, fals, fals, fals. Am fost învățat o grămadă de lucruri pur și simplu greșite. Total în dezacord cu viața, total în dezacord cu natura mea umană. Am fost învățat de oameni dezacordați de natura lor lăuntrică. Și ca mine mulți alții.

Am fost învățat aceste lucruri de la zero ani. Din prima zi când am apărut pe lume. Am integrat tot organic. A devenit identitatea mea. A devenit eu. La 3 luni, 1 an, 2 ani, 7 ani, 12 ani nu se poate constitui un proces cognitiv și observativ de genul: “Mama mea e indisponibilă emoțional și nu poate crea și menține o conexiune consistentă dar eu sunt o ființă demnă de iubire și sunt valoros chiar și numai prin simplul fapt că sunt om”

Nu. La acel nivel există doar “Sunt ignorat, sunt neiubit sau iubit incosistent, sunt pedepsit, deci nu sunt demn de iubire. E ceva în neregulă cu mine” Atât. Și asta fu identitatea cu care am plecat în lume.  Apoi, de la 6, 7, 12, 13 ani am observat dinamicile. Am observat că există căi de a obține totuși niște firimituri de conexiune - dacă mă adaptez, dacă performez, dacă fac pe plac, dacă ascund părți din mine. “Vai ce bine. Deci există sunt șanse. Chiar dacă sunt profund inadecvat totuși am opțiuni. Mă pot adapta, pot performa, pot face pe plac, pot reprima, pot munci, mă pot strădui și mai tare. Doamne ce ușurare” Am învățat că trebuie să muncesc pentru conexiune și iubire și chiar și așa nu o voi primi mereu.  Aceste moduri disfuncționale de a exista au fost validate în mii și mii de instanțe. Și așa a început călătoria mea de supraviețuire.

A fost dureros dar a fost singurul mod în care eu am putut veni în existență. Doar așa. Dacă mama ar fi fost altfel probabil că nu l-ar fi cunoscut pe tata, nu ar fi făcut sex exact la acel moment și în condițiile respective și eu nu aș  fi existat. Dacă tata ar fi fost altfel, un bărbat mai matur emoțional așa cum mi-ar fi plăcut (sau cred că mi-ar fi fost benefic) să îl am ca părinte - la fel - nu ar fi ales-o pe mama, nu ar fi făcut sex exact atunci și eu nu aș fi existat.

Să-mi doresc să fi avut părinți altfel, să îmi doresc ca părinții mei să fi fost diferiți e ca și cum mi-aș dori să nu fi existat. Eu exist doar pentru că ei au fost așa cum au fost, au făcut ce au putut și cât au putut. Exact ce a fost și cum a fost a constituit cadrul necesar ca eu să ajung pe lume. Deci cumva, paradoxal, aș putea fi recunoscător că părinții mei au fost fix atât de răniți astfel eu n-aș fi fost pe aici. Doar din ei, fix așa cum au fost, cu toate din rănile lor, cu toate căcaturile lor, cu toate lucrurile lor bune și nebune am putut apărea eu. Asta e bine de reținut.

În același timp, cu tot respectul, observ acum că am acces la mai mult decât au știut ei. Și nu e  greșit. E bine. Am acces la mai mult decât au putut ei. Am acces la mai mult decât au văzut ei la mine. SUNT mai mult decât au putut ei să vadă în mine - părinții și tot mediul în care am crescut. Sunt mai mult decât am văzut eu la mine - pentru că eu am văzut doar ce mi-a putut fi oglindit de ei iar ei mi-au oglindit mie doar cât au putut vedea în ei înșiși.

Nu e lipsa de respect să mă lepăd de neadevărurile pe care le-am învățat de la ei. Nu e lipsa de iubire să fiu ce sunt, nu ceea ce au văzut ei în mine. Nu e lipsă de considerație să fiu demn. Nu e lipsă de loialitate, față de părinții mei și față de neamul meu, să fiu fericit. Nu rup loialitatea față de ei ci față de neadevărurile în care și ei au fost convinși să creadă. Nu e păcat să iubesc și să fiu iubit mai mult decât au putut ei să o facă. Nu e păcat să mă bucur de sexualitate și de viața care curge prin mine chiar dacă ei nu și-au putut da voie. Ori au fost învățați că e păcat. Nu e o trădare să trăiesc în prosperitate materială mult mai mult decât au putut ei, ci o acceptare firească a unui proces evolutiv. Nu e trădare să trăiesc în siguranță și maturitate emoțională, e dreptul meu.

Să fiu mai mult, să fiu mai bine, să fiu mai bucuros, mai fericit, mai iubitor și mai iubit, mai bărbat și mai fericit e doar o confirmare a faptului că din ei a ieșit ceva mai mult decât credeau ei că ar putea ieși. E o confirmare a faptului că și ei au fost mai mult decât au știut. Au fost mai mult, mult mai mult decât au putut vedea și accepta.

Nu trebuie să muncesc pentru iubire așa cum nu trebuie să muncesc pentru aer. Dezvăț acest neadevăr. Merit iubire și atunci când îmi fac mie pe plac și urmăresc un interes personal. Merit afecțiune și atunci când când îmi sunt loial, îmi exprim voința proprie, rămân conectat la busola mea internă. Sunt demn de respect și când nu performez. Sunt ok și adecvat, un om printre oameni, un bărbat cu toate particularitățile mele în toată diversitatea asta pe care o numim omenire. Corpul meu e ok așa cum e și merită să-l îngrijesc și antrenez pentru starea mea de bine și sănătatea mea. Sexualitatea e ceva bun, frumos, natural, face parte din natura mea și e perfect natural și uman să mă bucur de ea și să îmi placă. E sănătos să simt, să accept și să spun asta.

Merit să fiu iubit și să iubesc pentru că sunt o ființă umană și ființele umane fac asta. E de ajuns.

Autor: Alexandru Gavriliu 
Instagram: alexgavriliu