Am un vis. Să întâlnesc un om fără traume
Am un vis! Aș vrea să întâlnesc un om fără traume. Sau cu ele vindecate. Ca să nu mai spun că într-o versiune măreață a visului, aș vrea să fiu eu ființa aceea! Știu, nu se poate! Nu există! Sau poate greșesc... dacă există, știți unde mă găsiți! Deși, cred că într-o oarecare măsură, traumele se pot vindeca, chiar dacă ele fac parte cumva din ADN-ul nostru ca specie. Dacă nu din punctul zero al creției, pe parcursul dezvoltării speciei! Iar vindecarea depinde de determinarea proprie fiecărei persoane, cât de mult, cât de adânc se implică.
Și, în egală măsură, visez să întâlnesc un om de iubire pură! Atât, iubire pură. Nu există! Sau primul om-lumină și atât! Da, știu, nu există! Au existat vreo doi - trei, au murit, i-am omorât, nici nu mai contează, a fost tare demult. Dar există părți din toate acestea în fiecare dintre noi...
Așadar, de la ce m-am luat? Păi, de la câteva conștientizări avute în ultima perioadă. De la un proiect de teatru în care o parte dintre participanți au ales să scrie povești din viața lor. Întâmplări reale. Au găsit curajul să fie vulnerabili, să se arate cu răni, cu traume, într-un demers cultural prin care să înțelegem mai bine de ce am ajuns aici. Și știți vorba aceea: plângea de sărea cămeșa de pe ei. Fix așa a fost în sală, pentru spectatori. Și eu printre ei.
Un tablou nu tocmai vesel, o radiografie a unei generații plină de traume și de răni, crescută de și dintr-o altă generație și (mai) traumatizată și (mai) nefericită, crescută la rândul ei din și în minciuni, duritate, sărăcie, lipsuri, dureri îngropate, nemanifestate, corupție, războaie, morți ascunse, avorturi, remușcări, compromisuri și peste toate, straturi întregi de vinovăție și durere.
Nu doar două generații, mult mai multe generații. Durere, suferință, rușine și vinovăție, care mustesc peste tot, ca o mlaștină ce în curând, va înghite întrega planetă cu lumina soarelui cu tot. Chiar dacă sunt acoperite cu măști, care mai de care mai elaborate – (masca - acea invenție care ne-a îndulcit evoluția, care ne-a învățat că putem fi alții, că ne putem ascunde, că ne putem transforma fără să ne acceptăm suferința ) – poartă totuși energia caracteristică și care se face simțită în fiecare clipă, în toate domeniile vieții noastre. Aceste sunt practic, ițele pe care (ne) țesem viața de veacuri.
Și rezultatul este vizibil în jurul nostru. Țesătura este superbă, mai are puțin și se întinde în cinci dimensiuni, dar are fundația ce miroase a putreziciune. În viața pe care o trăim, la mediul în care trăim, la oamenii cu care intrăm în relație, fie doar și pentru a cumpăra o singură pâine, la tot ce mișcă, există, respiră, simte, gândește, reflectă într-o măsură au alta putreziciunea fundației. O prietenă îmi spunea că are nevoie de o programare la un psihiatru și că locuri libere se găsesc abia peste șase luni. Și nu într-o singură țară, în mai multe. Bine, rău? Habar nu am! Indicatori. A crescut consumul de antidepresive. Bine, rău? Habar nu am. Toate acestea sunt indicatori. Pe care nu-i mai putem ignora. Și atunci, ce-i de făcut?
Cred că un minim început este să nu ne mai prefacem că nu avem nimic și să ne asumăm că avem treabă. Mă rog, eu nu m-am oprit din treabă de vreo 20 de ani și de ce caut, de aceea tot găsesc. Dar pentru asta a fost nevoie să renunț la: Eu sunt bine, mulțumesc, nu am nimic! A fost necesar să nu mai dau automat celebra replică: aaaa eu nu, mie nu, poate tu, că eu (sigur) nu am nimic. Nu am eu nevoie de (prostiile) astea. Eu știu (tot).
Țin să menționez, că nu este vorba de vreun demers editorial de a induce starea de panică și nici nu încasez comision pentru clienții aduși la terapie în vreun cabinet! Departe de mine gândul sau inteția de a intenta procese de conștiință celor care poate au foarte puține răni, superficiale și acelea, traume minore. Nu sufăr de depresie și nu am în obicei să văd viața în negru, să exacerbez situații, să generalizez de dragul generalizării sau pentru alte beneficii.
Doar îmi pun întrebări și observ. Observ însă cum mustește durerea în toale straturile vieții și cum suferința neînțeleasă s-a transformat în filon care sudează generațiile. La fel observ că e nevoie de scos mizeria și suferința dintre generații. Pentru că, în multe cazuri, oricum buba explodează, ba într-o boală, ba într-un dezechilibru. Cum prinde un por deschis, cum izbucnește.
Constat uitându-mă în jur, că încă sunt plantate panseluțe peste cadavre de traume, asfalt peste durere, covoare peste mizeria din sufragerie. De mine zic. De ceilalți, ce pot să spun? Observ cum mulți din jurul meu doar punându-și întrebări, găsesc răspunsuri care le schimbă realitatea într-un minut. Și cum cei care stau pe bară se târăsc în confort și compromisuri cu viața lor. Mă bucur pentru ei, la fel cum mă bucur pentru cei care chiar nu au avut grele.
Căci nu e obligatoriu ca toți să fi avut copilării nefericite, eșecuri în relații, nedreptăți suferite, abuzuri, greutăți de întâmpinat, bunici care să fi suferit de foame, părinți crescuți în familii disfuncționale, cu principii manipulate și manipulatoare, etc. Tocmai de aceea am început aceste rânduri cu visul recurent pe care-l am. Însă măsura cu care am evaluat...este rezultatul atât de vizibil în jurul nostru, contextul vieților noastre, al interacțiunilor, al mediului în care trăim.
O prietena îmi spunea ca știe că este creativă, dar nu știe la ce și nu a aflat, până în pragul celor 40 de ani, cum și în ce se manifestă acest proces. Și că, în fiecare zi, se întreabă unde și cum se manifestă creativitatea ei. Și e convinsă că până o să moară o să afle răspunsul la această chestiune. Am întrebat-o dacă nu s-a plictisit întrebându-se. Mi-a răspuns că nu știe ce altceva să facă și până află alte metode prin care să-și descopere creativitatea, măcar nu pierde timpul...
Pe modelul acesta, întreabă-te ce te doare. Super dacă nu te doare nimic, întreabă-te dacă ești liniștit, fericit, împlinit. Nu toți avem aceeași rană. Dar pentru început nu mai sta fără întrebari și mai ales, nu-i mai lăsa pe alții să-ți spună cum, de ce și mai ales, cine ești...! Întreabă-te des și într-o zi vei avea răspunsul înăuntrul tău.
Iar ca să știi cine ești, e necesar să te întrebi constant. Întrebarea: "cine sunt eu cu adevărat, ce simt?" să fie pusă autentic, în singurătate, în oglindă, cât de des poți. Cine sunt eu sub rănile mele, sub costumele mele, sub măștile mele, sub principiile mele, manifestările mele și tot asa... Și chiar dacă răspunsul nu apare sau nu e clar și limpede precum cristalul, continuă să întrebi, nu întrerupe procesul.
Nu sunt medic, însă cred că în orice stare ai fi, poți începe să te întrebi, îndreptându-ți atenția cătreorganele vitale. Pentru că acelea trebuie întâi salvate, ca mai apoi cât se vindecă celelalte organe, organismul să reziste. Și care-s părțile vitale? Pentru toți oamenii, ele sunt aceleași: inimă, plămâni, rinichi, ficat, creier, etc. Habar nu am care dintre organele tale vitale vor răspunde pentru tine.
Aș minți spunându-ți că știu pentru tine. Dar știu pentru mine. Mă doare sufletul - mă duc la biserică/ la un curs/ la un terapeut. Mă doare dintele - mă duc la dentist, mă strânge anxietatea -mă duc la relaxare, mă doare oboseala – mă duc la somn , mă dor relațiile – mă duc la terapie. De undeva tot trebuie să o apuc. Apoi, indiferent de răspuns, nu uita că o ancoră tot o să găsim, fiecare din noi, pe modelul personalizat, unic, propriu.
Întrebându-te, răspunsul vine. Și ancora vine. Pe limba fiecăruia dintre noi. Dar ca să găsești o ancoră trebuie să știi ce urmează să ancorezi. O bărcuță, un iaht, un crucișător... întâi știi ce cauți și răspunsul apare: un om lumină, un om iubire, un om autentic și lista poate continua. Și deja sunt doi. La fel. Și nu mai ești singur. Și odată cu ancora, calea curge și se dezvăluie privirii tale.
Și de unde nici nu gândeai apar soluțiile, apar oamenii, apar și provocările, care dezvăluie rănile și tot așa. A, și încă ceva! Nu te mai păcăli crezând că dacă nu întrebi, nu se manifestă. Căci neîntrebându-te trăiești și atragi tipare, clișee. Perpetuezi o traumă. Și nu e musai rău sau bine, dar măcar când ești conștient de acest fapt, e asumat. Căci da, ai și acest drept să stai fără să faci nimic, fără să te întrebi, ai dreptul să alegi să lași viața să te trăiască și să fii conștient/ă că nu tu trăiești viața, ci ea pe tine.
Dar măcar ești asumat și nu mai ești victimă, ai bucata ta de responsabilitate care nu te mai lasă să afirmi inocent: eu nu am nimic de făcut aici. Ba chiar o poți spune în gura mare, asumat: vreau să trăiesc așa, că așa îmi place!
Recunosc că am și eu zile în care cred că nu se mai poate face nimic. Dar cu toate acestea când deschid ochii și văd că lumea încă există, casa, patul, fereastra, cerul, pisica, cireșul din curte sunt la locul lor și ceasul sună și soarele răsare natural fără să întrebe dacă are voie sau dacă trebuie, simt că încă se mai poate face ceva.
Pentru că dacă nu s-ar mai putea face ceva, inteligența aceea universală, care cel mai probabil a făcut posibilă apariția vieții, a oamenilor, a planetei, ar face posibilă și dispariția! Și nu e timp de a muri în brațe cu copiii lui ”suntem prea fucked up, nu mai avem nicio șansă”.
Așa că, arunc eu piatra azi, că tot e energie de început între începuturi! Sunt azi manifest (pentru) un Nou Început ! Și tu? Tu, (pentru) ce Manifești?
Sursa foto: Roxana Stan - www.roxanastan.com
-----