Arta de a fi tu însuţi

Orice demers spiritual ne îndeamnă mai întâi la purificare şi la dezvăluire, ne invită să postim cu inima şi să ajunăm cu sufletul. Chiar dacă impune renunţarea la iluzii, el nu ne scuteşte de o muncă de arheologie personală, adică de o meditaţie asupra trecutului nostru, asupra fidelităţilor, repetiţiilor şi moştenirilor noastre.

Şi nu ne fereşte de o clarificare a convingerilor noastre, de o explorare a capcanelor şi neînţelegerilor care ne leagă de mâini şi de picioare sau ne pun beţe în roate în relaţiile cu celălalt sau cu noi înşine. Are la bază o perioadă de ucenicie, pentru a ne da repere solide şi puncte de ancorare ferme, pentru a ne ajuta să ne situăm în labirintul numeroaselor solicitări ale vieţii contemporane.

Dacă prosperitatea se atinge printr-o împlinire interioară, atunci această împlinire trebuie totuşi să se poată transpune într-o experienţă a cotidianului ţesută şi amalgamată dintr-o reţea de relaţii active şi creatoare cu sine şi cu ceilalţi. In acelaşi timp, orice demers spiritual, fondat deopotrivă pe aspiraţia la transcendenţă si pe nevoia de aprofundare, ne conduce către dezgolire. Ne paşte riscul unui şoc şi al unei întîlniri dureroase şi bulversante cu propria nuditate psihică. 

Această aventură ne confruntă cu lipsurile noastre afective, cu excesele noastre, cu vidul de identitate, cu apăsarea certitudinilor, cu dorinţele şi lacunele noastre, cu insignifianţa valorilor noastre, cu golurile si carenţele noastre, dar în acelaşi timp cu hăul din noi şi monştrii noştri interiori, pentru a ne putea deschide — aceasta este speranţa care mă animă — către o întîlnire cu această parte de divinitate care îşi cere dreptul la integrare în totalitate.

În aceste momente de instabilitate de durată sau tranzitorie care caracterizează orice schimbare, este de dorit şi chiar necesar să căutăm repere valide şi verificate, pentru a ne menţine la suprafaţă, ancoraţi pe linia noastră. Repere demne de acest nume care, fără să ne dicteze pasul următor, să ne fie borne pentru necesităţile drumului, lumini care să ne ajute să păstrăm drumul bun, fără a ne stânjeni totuşi „căutarea" şi elanul întrebărilor. Cu atât mai mult cu cât în jurul aspiraţiei la înălţare spirituală mişună ameninţările: boala idealismului, decolarea nu întotdeauna controlată către stări de conştiinţă diferite, sau aterizările forţate pe nisipurile mişcătoare ale cotidianului sec.

În acest sfârşit de secol, mondializarea galopantă şi expansiunea vertiginoasă a reţelelor de comunicaţii în toată lumea ne împing — si pe copii si nepoţii noştri încă şi mai mult — spre a ne lăsa pradă atotputerniciei infantile când aceasta ne face să confundăm sărbătorirea cu consumatorismul şi ne determină sa flirtăm periculos cu propriile noastre frontiere interioare.  

Ce lung si presărat cu capcane este drumul către găsirea unui sens pentru manifestările banale si imprevizibile ale vieţii, pentru a depăşi aparenţele, pentru a ajunge la un acord, înainte de a deveni noi înşine izvoare, va trebui să navigam pe bâjbâite sau să fim îndrumaţi pentru a ne găsi calea. Calea se prezintă când ca un spaţiu imens între credinţe si certitudini, când ca un drum îngust pe care se confruntă intuiţii, observaţii si experienţe, înainte de a ne trezi, avem de parcurs o întreagă „itinerare" (căutarea unui itinerar) care tine de la căutarea adevărului, cu riscul unei adaptări, până la necesitatea unei dezgoliri. Trebuie să creăm un spaţiu larg în noi înşine pentru a ne naşte întru acceptare.