Arta tacerii

A şti să taci nu înseamnă numai să te fereşti să vor­beşti. Mai înseamnă şi să ştii să asculţi. Cei tineri tre­buie îndemnaţi să înveţe arta de a asculta. Prea puţini o cunosc şi, şi mai puţini au tăria s‑o pună în practică, adică să se slujească de o asemenea artă. Câţi oameni nu şi‑au făcut duşmani pentru că n‑au ştiut să‑şi înfrâ­neze o observaţie, a cărei urmare a stricat tot efectul unui discurs pregătit şi i‑a întrerupt dezvoltarea!

Pentru ascultători sunt mai multe chipuri de a tăcea. Unul constă în păstrarea unei tăceri totale. Acest mod de a tăcea place cu siguranţă cel mai mult vorbitorului, care nu întârzie să‑şi arate simpatia faţă de cei care ştiu să‑i asculte spusele cu luare aminte. Vorbitorul preţu­ieşte foarte mult pe cei care se feresc să‑i întrerupă cursivitatea discursului şi să facă să‑i devieze o perorare pe care se bizuia. Vorbitorului îi plac mult ascultătorii muţi, ale căror observaţii n‑ar putea fi pe măsura celor cu care îşi pigmentează expunerea.

Se găseşte totuşi un soi de ascultători pe care vorbi­torul e şi mai încântat să‑i aibă parteneri. Cei care, şti­ind să tacă, nu stau cu toate acestea muţi. Ne gândim la acei spirituali sau poznaşi care, cu un cuvânt, cu o ex­clamaţie, chiar cu un gest ştiu să sporească valoarea unui discurs; în modul acesta dau celui care vorbeşte iluzia unei convorbiri, în faţa celor cu totul muţi, vorbitorul se teme că discursul lui ar putea să aibă aerul unei confe­rinţe. Pe când cu ceilalţi are impresia unei convorbiri în care, fireşte, el este acela care străluceşte. Cele câ­teva interjecţii, exprimate cu abilitate, fac ca frazele ameninţate să‑i cam pălească, să i se însufleţească din nou. Interesul se trezeşte cu o exclamaţie, se înviorează cu o întrebare pusă cu îndemânare şi se complică prin semne de atenţie, dovedite printr‑un cuvânt aparent scăpat fără voie. De aceea, cei care ştiu să tacă în felul acesta sunt siguri de favoarea pe care o vor obţine prin respectuoasa lor semi‑tăcere.

Cu toată contrazicerea care ar părea că se naşte din fraza din urmă, noi vom stărui totuşi să numim la fel acest mod de a tăcea. Cei pe care îi arătăm ca ştiind să tacă şi care vorbesc precum am arătat, merită cu adevărat asemenea denumire. Este mai greu să taci după ce ai rostit un cuvânt sau două pline de profunzime decât să păstrezi o tăcere totală. Să nu vorbeşti decât atât cât vrei şi, când consideri necesar, să te opreşti, aceasta este adevărata ştiinţă a tăcerii, care trebuie observată şi cultivată.

A întreţine o conversaţie cu minimum de cuvinte, menite numai a face să strălucească oratorul căruia do­reşti să‑i arăţi respect şi simpatie, aceasta este opera unor oameni abili, principiali, al căror spirit consimte să se instruiască cu plăcere.

Destul de apropiată de tăcerea respectuoasă, dar des­părţită de o linie de demarcaţie, se află tăcerea care iz­vorăşte din admiraţie.

Un poet francez spunea:

„Numai tăcerea e mare, întreg restul e o minciună...".

Cine n‑a suferit de acea sâcâială specială de care dau dovadă cei proşti atunci când, în faţa unor lucruri im­portante, se cred datori să le comenteze cu banalităţi? Cine n‑a condamnat pe inoportunul care, în faţa unei privelişti grandioase, îşi arată admiraţia prin cuvinte să­răcăcioase? Este adevărat că unii dobitoci se amestecă, tot aşa, să rostească, în cazuri asemănătoare, fraze um­flate, a căror sterilitate este o jignire adusă frumuseţii ce ni se dezvăluie. Admiraţia adevărată este mută. A şti să admiri aproape întotdeauna înseamnă să taci.

Pentru a nu diminua prin cuvinte intensitatea emo­ţiei pe care nişte lucruri frumoase ne‑au făcut s‑o sim­ţim, nu e altă modalitate decât să ştii să taci în acel mo­ment. Trecând momentul, când emoţia simţită va aparţine deja trecutului, vom avea tot timpul s‑o reînviem, căutând s‑o fixăm prin cuvinte care să‑i reprezinte ima­ginea. Trebuie să remarcăm de altminteri că cei mai buni traducători ai unor emoţii puternice sunt cei care în faţa primelor manifestări au rămas fără grai.

Impresiile păstrate în sine rămân nealterate de orice deformare.

Când ştii să taci, ştii mult mai bine, când vine vre­mea, să reînvii orice aducere aminte prin plasticitatea unor cuvinte.

B. Blanchard 

Sursa: Arta tacerii - Editura Noel

Imagine: www.fineartamerica.com