Atasamentele, iluzia stabilitatii si fericirii!

Atasamentele sunt, din punctul meu de vedere, cea mai sigura cale de a pierde obiectul spre care le indreptam. Ne atasam de oameni, de situatii, de obiecte, de trecut/viitor... De ce o facem? Si de ce ne lasam prinsi in „tentaculele” interminabile ale limitarilor venite „la pachet” cu atasamentele?

Mai intai sa definim atasamentul, in lumina in care doresc sa-l asez aici. Atasamentul inseamna afectiune care vireaza in dependenta, linia de demarcatie intre acestea fiind foarte sensibila, aproape neglijabila.
Ne luam tot felul de obiecte, avem langa noi tot felul de persoane dragi, am trait experiente fericite/dureroase, visam la un viitor mai luminos. Toate acestea sunt minunate, fac parte din viata noastra si ne ajuta sa ne experiementam in aceasta lume fizica.
Numai ca nu ne e suficient sa iubim toate aceste „ingrediente” ale lumii fizice, ci ajungem sa ne atasam de ele, devenind dependenti. Ajungem sa credem, de fapt, ca toate acestea ne implinesc, ne identificam cu tot ce avem, uitand ca e important mai intai sa fim.

Sa luam un exemplu banal: simplul telefon mobil a devenit nu numai un mijloc de comunicare, ci este ceva fara de care nu mai putem trai. Daca-l uitam acasa intr-o zi, e ca si cand ne-ar lipsi o mana. Acesta este un exemplu, sigur ca pot enumera multe astfel de obiecte (televizor, masina, calculator, etc), care au ajuns sa ne inlantuie, sa ne tina captivi intr-o cutie de unde doar rareori mai simtim gustul libertatii.
Noi spunem ca avem nevoie de toate acestea si sunt de acord cu asta. Insa nevoia devine repede atasament, atata vreme cat ajungem sa nu mai putem trai fara aceste obiecte si suferim cand nu le avem sau cand le pierdem, ni se fura, sau se defecteaza.

La fel facem cu oamenii din viata noastra. Ajungem sa ii tratam ca pe propietatea noastra, ii sufocam, suntem dependenti de ei, ne identificam cu ei. Ajungem sa ne comportam ca si cand fara ei am fi „nimeni” in lumea aceasta. Si invariabil, cand ei pleaca, ramanem pustiiti. Suferim ca nu suntem luati in seama, suferim ca nu primim atentia pe care o asteptam, suferim cand cineva pleaca din viata noastra, uitand ca fiecare experienta este pana la urma efemera si ca ea ne este data doar pentru a ne experimenta sinele.

De fapt, ne-am nascut perfecti si neinfricati, dar apoi am preluat programele mentale conform carora „trebuie sa fim perfecti”, sa ne adaptam lumii in care traim, sa ajungem cineva, sa fim intr-un anume fel. Practic incepem sa agream incet, incet, ideea ca nu suntem perfecti si ca trebuie sa ne straduim sa devenim. Ne pierdem identitatea, ne indepartam de sufletul nostru si nu ne invata nimeni ca sufletul si Spiritul sunt primordiale.
Ajungem sa ne raportam la lumea exterioara printr-o pozitie de inferioritate si, cel mai grav, ne pierdem speranta ca vom fi vreodata de-ajuns de buni. Atunci, singura solutie este sa devenim destepti, realizati profesional, bogati, etc. Adica sa ne inconjuram de tot felul de lucruri materiale, sa ne imbatam cu succese, pentru a ne simti impliniti.

Si ghici ce se intampla? Unii oameni ajung sa aiba tot ce-si doresc din punct de vedere material, viata lor devenind o alergatura de la un scop la urmatorul. Iar la un moment dat, daca se trezesc, isi dau seama ca fericirea nu e acolo, nu e constanta, nu dureaza.
Am abordat astfel lucrurile, pentru a intelege de ce simtim sa ne completam mereu cu ceva material, sa ne idendificam cu ceva, sa cautam ceva care sa ne implineasca. Si, mai ales, de ce suntem sfasiati cand ne despartim de oamenii care trec prin viata noastra sau suferim cand ceilalti fac lucruri care nu intra in sistemul nostru de credinte si asteptari.

Daca avem punctul de vedere ca nu suntem destul de buni, ca suntem imperfecti, vom cauta mereu in afara implinirea, vom depune eforturi sa devenim sau sa aratam perfecti, sa realizam tot felul de lucruri si sa avem anumite relatii, in speranta ca vom fi intr-o zi fericiti. Si daca acele lucrur/experiente/relatii sunt ceva ce credem ca ne implineste, cu siguranta ne vom agata mereu de ele si nu le vom lasa sa plece, ca sa nu ia cu ele si identitatea noastra. Unii oameni se agata strans de trecut, de experiente, de ranile emotionale, construind cu timpul adevarate drame. Altii se agata de oameni, traind adevarate spaime la gandul ca acestia ar putea pleca pe un alt drum la un moment dat.

Prin urmare, atata vreme cat vom cauta fericirea in exterior, atata timp cat vom crede cu tarie ca nu ne suntem de ajuns noua insine, ca tot ce avem ne ofera identitatea si ca suntem pierduti fara tot ceea ce am strans in jurul nostru, fericirea lipseste si va lipsi intotdeauna.
In plus, cu cat ne vom atasa mai mult de ceva sau cineva temandu-ne sa nu-l pierdem, cu atat mai sigura devine pierderea.

Exista, totusi, o solutie? Da. Ea consta in a ne iubi si accepta pe noi insine, a iubi si imbratisa toate experientele, a accepta ca tot ce este in afara noastra nu ne poate aduce implinirea launtrica. Ca implinirea vine dinauntru in afara si nu invers. Si iubirea la fel. Ca nu poti fi fericit daca nu esti pur si simplu fericit, daca nu alegi pur si simplu sa te simti fericit, independent de tot ce exista in exterior. Daca nu constientizam ca suntem aici pentru a trai experienta lui cine suntem ca fiinte spirituale si ca tot ce trece prin viata noastra doar ne ajuta sa desavarsim acest proces. Ca unele experiente sunt foarte scurte, iar altele mai lungi, doar pentru a raspunde nevoilor noastre de evolutie.

Cand dobandim aceasta cunoastere, cand ne regasim pe noi insine si devenim constienti de puterea interioara si de scopul primordial al acestei existente, putem sa ne detasam mai usor de tot ce este sau nu este in viata noastra. Numai asa ne putem trai sufletul fara durerea izvorata din atasamente. Numai asa putem accepta orice lispa asa cum este si putem vedea clar ce ne aduce orice experienta care vine. Numai asa putem experimenta libertatea autentica. Pentru ca nimic nu vine la intamplare. Totul este pentru noi, pentru a creste si evolua.

Aprindeti lumina in interior si veti aprinde lumina pentru tot ce e in jur!

Nicoleta Svârlefus