Autenticitate

N-am zis niciodată că pe drumul pe care merg eu îngerii beau nectar din pahare de cleştar la fiecare colţ de stradă, iar porumbeii împart cununi de lauri trecătorilor grăbiţi. N-am zis niciodată că aici pe plaiurile acestea numite Pământ, trandafirii cresc fără spini, iar aerul se respiră numai cu parfum de roze! Şi n-am zis că pe drumul meu, leul e frate cu iepuraşul! Şi eu mereu îmi zic câte ceva ... mergând pe acest drum. Iar pentru că simt că e tare mişto ce-mi zic, cred că merită aruncată o privire (că dacă tot o arunci înseamnă că nu pierzi prea mult şi oricum nu-ţi trebuia).

E un drum pe care, de câte ori îmi aduc aminte, îmi scot MASCA şi mă arăt. Aşa cum sunt. Scot multe măşti, uneori le pun la loc repede, uneori scot una şi pun alta, alteori le port una peste alta şi nici nu ştiu câte sunt! Mă întreb, rar ce-i drept, unde le-oi ţine pe toate şi cum de nu mă oboseşte recuzita.

Şi tot eu îmi răspund că nu mă oboseşte, pentru că sunt din ce în ce mai dese clipele în care nu port niciuna, las sufletul să respire şi mă arăt aşa cum sunt. Când fericită, când tristă, când nefericită, când bucuroasă, când nebună, când neştiutoare, când vulnerabilă ... şi tot aşa...înaintând prin viaţă.

Cum am învăţat să ştiu despre mine, care sunt eu cea fără mască? Păi, când era tremurul picioarelor mai mare, când mi-e lumea mai dragă şi-n toate cărţile scria că nu trebuie să arăţi, eu arătam! E greu până le scoţi o dată, de două ori! Şi-apoi devine simplu şi nici nu ai idee cum te trezeşti că e nunta mai în toi şi nu se face să te apuce plecatu’, dar ţie ţi se năzare că nu e locul tău acolo şi vrei să pleci, păi, fix, atunci pleci! Când mă strînge un nod în gât şi regulile spun că trebuie să-l înghit, eu deschid gura şi spun.

Când, oricât de dragi ţi-s oamenii din jurul tău, dar nu le-mpărtăşeşti gândirea, o spui tare şi clar. Dacă te întrabă cineva, evident! Când mori de plictiseală, dar nu se cade să arăţi, arăţi. Când, deşi eşti regina balului, tu ştii bine că nu te simţi aşa, dai coroana jos şi te laşi să plângi cu toată inima, cu tot rimelul scurs peste pomeţi.

Clipa fără mască e o stare. De liberare. De eliberare. De libertate. Trece repede şi uneori nici n-apuci să clipeşti şi ai din nou o mască lipită pe faţă. Dar o clipă fără mască în face uneori cât nu fac ani trăiţi cu cele mai elevate şi măiestrite măşti! Clipa fără mască aeriseşte sufletul! Îl lasă să respire aer curat şi nou. Şi-l primeneşte pentru semninţele faptelor născute din autencitate. Pentru emoţii curate şi gesturi naturale.

Ah şi să nu uit să spun că ştiu despre mine că nu am mască atunci când naturaleţea este starea mea! Chiar dacă a fi natural implică multe riscuri şi în unele cazuri provoacă complicaţii! Iar starea de naturaleţe este simplu de identificat. E atunci când nu ştii nimic şi totuşi faci şi ulterior se dovedeşte că faci bine! E atunci când n-ai habar de unde, dar tu te manifeşti pur şi simplu fără să te întrebi dacă e bine sau rău. E starea frunzei care cade fără să întrebe dacă a venit toamna şi a florii care înfloreşte fără calendar!

O clipă fără mască deschide Universul şi ţi-l aşterne la picioare cu nenumăratele lui posibilităţi şi căi! O clipă autentică, tu faţă în faţă cu cine eşti de fapt şi în fapt este ca o curăţenie în adâncul genelor, până dincolo de ADN.

Eu aşa simt când îmi iese. Şi mai ales, de când, de la o vreme am învăţat să mă joc cu măştile. Să le pun pe cele de care am nevoie, pe cele care îmi plac şi pe care le consider eu de folos... Pe care nu de puţine ori chiar le pudrez şi le dau cu ruj. Dar despre care ştiu că sunt doar măşti şi că în spatele lor sunt EU. Sunt doar nişte măşti despre care ştiu că indiferent cât de important ar fi rolul şi pe ce scenă joc, la un moment dat pot să o dau jos! Sau să o înlocuiesc şi să schimb scena! Pentru că acesta e rolul maştilor... Să facă parte din joc! Să-l facă să existe, să-l rafineze, să-i dea sens, în timp ce el, jocul, e din ce în ce mai intens!

Cât despre cine se află de fapt în spatele măştii sau măştilor mele, îmi place să spun simplu, EU! Iar între momentul în care decid să scot masca şi cel în care o dezlipesc efectiv de pe faţă mă invit de fiecare dată să descopăr sau să redescopăr cine sunt! Al naibii de mişto jocul cu măşti! Mai ales atunci când alegi să joci în scena unei vieţi AUTENTICE!

Şi cum călătorului îi şade bine cu drumul, mă pregătesc să continui, mai ales că azi am din nou premieră...

Roxana Alexe