Auto-abuzul

Toate suferinţele noastre apar din cauza faptului că noi nu dorim să vedem, deşi lucrurile se desfăşoară atât de clar în faţa ochilor noştri. Atunci când cunoaştem pe cineva care poartă o mască, încercând să pară mai bun decât este în faţa noastră, el nu ne poate păcăli cu lipsa lui de iubire şi de respect. Dar noi nu dorim să vedem şi nu dorim să auzim nimic din ceea ce este real. Aşa se explică cuvintele profetului:
"Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă, şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă".

Oamenii sunt îngrozitor de orbi, dar plătesc un preţ mare pentru orbirea lor. Dacă şi-ar deschide ochii şi ar vedea viaţa aşa cum este, ei ar putea evita foarte multă durere emoţională. Asta nu înseamnă că riscurile dispar cu desăvârşire. Suntem vii şi deci trebuie să ne asumăm riscuri. Şi chiar dacă eşuăm, ce contează? Cui îi pasă? Nu are nici cea mai mică importanţă. Învăţăm din greşeala noastră şi ne continuăm drumul, fără prejudecăţi.

Judecata de sine nu este necesară, la fel cum nu este necesară nici auto-acuzarea şi vinovăţia. Trebuie doar să ne acceptăm propriul adevăr şi să ne dorim un nou început. Dacă ne putem vedea aşa cum suntem, am făcut deja primul pas către acceptarea de sine, către oprirea auto-respingerii. Odată ce am ajuns să ne acceptăm aşa cum suntem, lucrurile pot începe să se schimbe, dar numai din acest punct mai departe.

Orice om are preţul lui, şi Viaţa respectă această valoare. Ea nu se măsoară însă în dolari sau în aur; se măsoară în iubire. Mai mult, se măsoară în iubirea de sine. Acesta este preţul dumneavoastră, măsura în care vă iubiţi pe sine, iar Viaţa respectă acest preţ. Preţul celui care se iubeşte pe sine este foarte mare, ceea ce înseamnă că toleranţa sa faţă de abuzurile comise asupra sa este foarte mică. Asemenea oameni se respectă pe sine.
Ei se plac aşa cum sunt, iar acest lucru le sporeşte preţul. Dacă sunt anumite aspecte legate de sine care le displac, preţul coboară.

Uneori, auto-condamnarea este atât de puternică încât oamenii simt nevoia să se umilească numai pentru a se putea accepta. Dacă nu-ţi place o persoană, nu ai decât să pleci de lângă ea. Dacă nu-ţi place un grup de persoane, nu ai decât să pleci din acel grup.
Dacă nu te placi pe tine însuţi nu ai însă unde să pleci.
Singura posibilitate care îţi mai rămâne este să te reduci la tăcere, să te refugiezi într-un alt plan mental. Pe unii îi ajută alcoolul. Pe alţii drogurile. Unii preferă să mănânce încontinuu, numai să uite de sine. Auto-abuzarea poate lua apoi forme din ce în ce mai rele. Există oameni care se urăsc cu adevărat. Ei sunt auto-distructivi şi se omoară încetul cu încetul, căci nu au curajul să se sinucidă rapid.

Dacă veţi observa pe cineva auto-distructiv, veţi remarca faptul că el are tendinţa de a atrage oameni la fel că el. Ce putem face dacă nu ne plăcem aşa cum suntem? Unii îşi îneacă amarul în alcool, pentru a uita de suferinţă. Alcoolul este o scuză bună. Şi unde este cel mai uşor să facem acest lucru? Într-un bar. Pe cine găsim acolo? Alţi oameni la fel ca noi, care încearcă să se evite pe sine, ameţindu-se. Ne îmbătăm împreună, începem să vorbim despre suferinţele noastre şi ne înţelegem cât se poate de bine. Începe chiar să ne placă această stare. Ne înţelegem reciproc, căci rezonăm pe aceeaşi frecvenţă. Şi noi şi ceilalţi suntem auto-distructivi.
Ne putem chiar găsi o pereche de acest fel. Ne vom răni reciproc, dar vom crea o relaţie perfectă pentru iadul pe care îl cultivăm.

Ce se întâmplă însă dacă ne schimbăm? Să spunem că dintr-un motiv sau altul nu mai simţim nevoia să bem alcool. Ne simţim bine cu noi înşine, si chiar ne bucurăm de prezenţa noastră. Am renunţat la alcool, dar nu şi la prietenii noştri, care continuă să bea. Ei se îmbată, devin astfel ceva mai fericiţi, dar noi ne dăm seama că fericirea lor nu este reală. Ceea ce ei numesc fericire nu este decât o revoltă împotriva durerii lor emoţionale. Ei sunt atât de răniţi în "fericirea" lor încât ajung să se distreze rănindu-i pe alţii sau pe ei înşişi.

Simţim acum că nu ne mai potrivim în acest cerc, iar amicii noştri ne resping la rândul lor, căci îşi dau seama că nu mai suntem la fel ca ei. "Îmi dau seama că mă respingi, căci văd că nu mai bei cu mine, nu te mai droghezi împreună cu mine". A sosit momentul să facem o alegere: putem să ne întoarcem de unde am plecat, sau putem să ne ridicăm pe un alt nivel de frecvenţă, întâlnind acolo oameni care se acceptă pe sine, aşa cum facem noi. Pătrundem practic astfel într-o altă lume, într-o altă realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relaţii, şi în care nu vom mai fi niciodată dispuşi să acceptăm abuzurile altora.

Don Miguel Ruiz

Sursa: Arta de a iubi - Editura MIX

Imagine: http://marymaass.com