Când ajungi să respingi ceea ce tu însuți ai ales…
Visăm, gândim, simțim... Suferim, așteptăm, ne bucurăm, plângem, uităm de noi, ne amintim ce am uitat, repetăm greșeli pe care le-am mai făcut, credem, renegăm ce am crezut, iubim, părăsim ce am iubit, căutăm, ne întoarcem din drum, ne rătăcim, ne revenim, ne liniștim, alungăm liniștea, suntem indiferenți, suntem nerăbdători, suntem apatici, apoi, încrezători, puternici și fragili, întregi sau sfâșiați, hotărâți și ezitanți - toate aceste stări contradictorii se află în noi, sosesc pe rând sau toate în același timp!
Suntem ca niște urne în care turnăm de-a valma bune și rele, minuni și dezastre, rugi și blesteme. Ca în orice amestec, nota dominantă o deține ingredientul cel mai folosit. Când ajungi să respingi ceea ce tu însuți ai ales e semn că ierarhia preferințelor tale s-a schimbat fără să-ți dai seama. De obicei, sărim peste detalii! Insignifiante la început, ele sfârșesc prin a se impune în regula jocului. Tot ce nu ai văzut la timp strigă după ajutor.
De la iubire poți ajunge la indiferență. Ușor. Dar poți trece și prin tăișul urii! La fel de repede! Atunci, tu, cel care ai fost, te confrunți cu tine, cel care ai devenit. Și înțelegi că, pe lumea asta, totul e supus schimbării. Uzurii. Uitării. Ceea ce este mai greu de înțeles își află locul în nedumerirea finală: cum de coexistă în noi stări diametral opuse? În urna care ești, se văd straturile, colorate diferit, ale gândurilor bune și ale umbrei lor. Ale încrederii și ale îndoielii. Ale iubirii și ale secetei sufletului. Ale strălucirii minții și ale negurii neînțelegerii.
Abia când ești pregătit pentru ultima călătorie, îți amintești că viața nu poate fi altfel. Sunt legi nescrise cărora li te supui. Nu știi când și nu știi de ce. Și nici nu vrei sa afli! Metamorfozele prin care treci constituie însăși rațiunea de a exista. De a te întregi. De a ști că ego-ul tău este multiplicat fără încetare. De fiecare dată, în altă lumină.
Corsetul ultimei clipe îți mai lasă răgazul de a respira încă o dată, surprins de gândul cel din urmă: când am fost eu, cel adevărat?!...
Autor: Dara Codescu
-----