Care e misiunea mea?

Multi oameni cred ca exista un rost, un scop, o menire, o misiune. Se chinuie sa gaseasca acest scop. Ca si cand e un dat si trebuie neaparat sa fie ceva greu de descoperit si musai de urmat. Si ceva "inalt", desigur. Ne place sa fie complicat, sa fie grav si de negasit. Ceva care sa merite cautarea si importanta pe care ne-o dam sau sa justifice starea de asteptare permamenta, trecerea zilelor in asteptarea ceva-ului care sa le umple viata, nefericirea de a supravietui fiecarei zile cu scuza "nu inca, nu am gasit ce trebuie sa fac". "Care o fi misiunea mea?" "Ce am venit eu sa fac"? Apoi, inevitabil, urmeaza indoiala si ingrijorarea: "dar daca nu fac ce trebuie?" "si daca n-o sa gasesc niciodata acel ceva si o sa traiesc degeaba?"

In anumite perioade, se intampla sa ne inspire ceva atat de mult si sa spunem, pe ton victorios: "asta e misiunea mea"! Si sigur ca este. In momentul respectiv chiar este. Pentru ca asa ai ales sa fie. Pentru ca bucuria ta poate sa fie misiunea ta, indiferent de cale. Daca alegi. Asa cum misiunea ta, posibilitatea pe care o alegi acum, poate sa fie sa stai sa privesti spre cer si sa fii in pace. Sau sa mananci o portocala.

Dar ce se intampla cand, din bucuria aceea a creatiei unui lucru, a unei experiente, te alegi cu un rol cu care te confunzi, un fir de care te agati sau chiar o obligatie. Bucuria dispare treptat, dar tu nu vezi asta si continui sa fii "misiunea ta". Doar ai declarat ca e misiunea ta, deci acum nu mai poti sa te reinventezi, sa schimbi ceva sau sa dai o alta forma, pentru ca te temi ca iar n-o sa te mai iubeasca Dumnezeu, ca ai renuntat la misiune. Desi Dumnezeu n-are nicio vina ca tu iti faci asta si probabil n-are nici veo pretentie de la tine asa cum vrei tu sa crezi.

De reflectat: Cat de mult te identifici cu ceea ce faci, cu un rol? Cata bucurie este acolo si cat atasament? Cata libertate de a alege, si cata nevoie de a fi cineva care conteaza, in ochii tai in primul rand? Daca acest rol nu ar mai fi, cum te face sa te simti? Ai putea renunta cu usurinta la el, ai usurinta de a crea si alege din nou?
 
Identificarea cu ceva exterior ne poate limita foarte mult alegerile, creativitatea, expresia de sine, posibilitatile.

Oare gandul asta cu care ne sabotam, cum ca Dumnezeu asteapta ceva de la noi, nu e doar importanta de sine? Eu cred ca poate fi. In fond, de ce i-am pune in carca Lui, alegerile noastre, asteptarile, vinovatia, frica? Cine are asteptari de la noi? Si cine ne tine sa fim cine suntem?

Mintea noastra ne tine departe de fericire, daca o lasam. Prin greutatea pe care o aduce in viata. Prin seriozitatea si gravitatea pe care o punem in toate lucrurile. "Clar, trebuie sa fie un ceva important pe care il am de facut si sigur nu e asta pe care-l fac acum".

Dar daca nu exista niciun scop? Daca esti doar atasat de conceputul de "misiune", pentru ca suna... intr-un fel anume si gadila neuronii si sinapsele? :) Si daca poti alege mereu care sa fie misiunea, in momentul prezent? Si daca in fiecare zi poti alege cine sa fii si doar asta e scopul? Dar daca, de fapt, scopul este creatia permanenta a ta si a vietii, a lui ce/cine suntem, si experienta de a fi om? Si daca avem libertatea de a alege mereu ce inseamna pentru noi sa fim oameni?

Da, stiu, asta poate sa produce multa confuzie o vreme, daca esti dispus sa renunti la ideea ca exista un scop si tu trebuie sa-l gasesti. Sigur, poti sa alegi sa pastrezi aceasta idee. E alegerea ta. Dar daca ai avea mai multa usurinta de a crea, daca ai renunta sa mai cauti? Daca fiind prezent in viata ta, ar fi ceva mai usor, mai implinitor si mai plin de bucurie? De reflectat.

Tu ce misiune iti alegi astazi? Cine esti astazi, ACUM? Iata o misiune de ales...

Nicoleta Svârlefus