Cât de liber să fii să nu accepți compromisuri într-o relație?
Cât de liber să fii să nu accepţi compromisuri într-o relaţie? Asta da întrebare…
Cam până unde se intinde libertatea într-un cuplu? Cât să te las şi cât să mă las? La ce să mă raportez? La vorbele mamei, ale bunicii, ale tatălui, ale societăţii, la manualul de sociologie, la manualul bunelor maniere?... Sau poate doar la manualul de biologie? Sau la ce este în mine?
Păi nu mai bine stau eu cu gândul la ce ar putea fi posibil să se întâmple, la ce aş fi putut să experimentez, trăiesc, simt în anumite situaţii, decât să-mi asum situaţiile şi să-ţi spun şi ţie, partenerul meu, ce este în mine?
Păi nu mai bine bag sub preş gândurile acestea, te iau frumos în braţe seara şi dacă am puţin noroc şi tu adormi înaintea mea, mă mai gândesc puţin înainte să adorm la‚ la cum ar fi putut să fie dacă…?
Parcă-i mai corect aşa, căci te respect şi oricum "nu se face". Păi dacă nu se face de ce simt că m-aş duce cu altul/alta, iar dacă tot nu se cade, de ce nu-mi pot scoate din cap "cum ar fi dacă…"?
Mai bine uit că mi-am dorit să experimentez cu el/ea… şi să nu uit să-ţi spun mai des că te iubesc. Nu de alta, dar să nu fie evident că sunt cam absent/ă…
Şi totuşi?
Chiar şi atunci când s-a întâmplat deja să experimentez, căci ştii, tu erai în delegaţie…doar n-o să-ţi spun. Că nu se face şi oricum faptul e consumat! Doar nu vreau să te rănesc şi nu de aceea am făcut-o. Ai putea să suferi mult şi nu mi-aş putea-o ierta! Şi, dacă stau bine să mă gândesc, parfumul se duce cu un duş bun, hainele se spală cu detergent, iar trăirile mele se ascund. Oricum ce a fost, ce s-a întâmplat nu se compară cu ce avem noi, cu ce-am clădit, ce-am ridicat în relaţia aceasta. Plus că a fost o întâmplare şi poate cu puţin noroc nu o să se mai întâmple altă dată. Mă gândesc că e mai bine aşa decât să te rănesc şi tu să crezi că nu te iubesc. Pentru că eu chiar te iubesc. Şi am avut grijă să nu se afle.
Şi gata compromisul…
Dar oare de ce? De ce să aleg aşa, când aş putea alege să fiu eu cu totul. Cu nevoia mea de a experimenta şi alte situaţii, din când în când, sau poate niciodată. Când şi dacă se-ar putea întâmpla nu pot să ştiu, ce ştiu însă cu certitudine este că libertatea e greu de dus în doi şi pentru că nu ştim ce să facem cu ea i-am pus o fundă şi reguli, mult prea multe reguli. Dar nu le mai spunem reguli, le spunem compromisuri. Eu nu spun, tu te faci că nu observi, că nu simţi, că nu vezi. Şi oricum am hotărât când am plecat la drum că suntem liberi! Liberi, liberi, dar asta nu se face!
În cele din urmă ce te-ar putea durea mai tare? Să afli că adorm cu tine în braţe, dar cu gândul la ea/el care stătea la masa alăturată în restaurant când am fost să mâncăm, sau să afli că am trăit o experienţă şi în final te-am ales tot pe tine? Şi te-am ales liber şi fără constrângeri. Simplu şi natural. Din inima mea.
Aşa că cel mai exact, libertatea în cuplu se întinde fix până la compromis.
Aică libertatea este până te doare! Dar de ce să doară? Pentru că este nevoie de durere să lupţi cu tine în faţa regulilor şi a principiilor. Bun, dar în toate astea unde e de fapt iubirea?
Unde s-a ascuns, că nu se vede…
Iubirea e acolo unde este libertate, în toată splendoarea ei de libertate. Iubirea e acolo unde te las să fii aşa cum eşti, cum simţi!
Iubirea este acolo unde chiar dacă mă întorc sau nu, te întorci sau nu, punem înainte de plecare sufletele în tavă şi ne asumăm. Şi nu ascundem.
Iubirea este acolo unde suntem prezenţi la ce ni se întâmplă şi unde trebuie în fiecare moment să alegem dacă mergem împreună pe acelaşi drum. Acolo ştiu sigur că-i iubire.
Chiar mă aventurez să spun că-i felul de iubire neservit la mesele multor cupluri. Se cheamă iubire necondiţionată! Singura care răzbate timpul. Ţine cuplul, leagă o relaţie. Sudează!
Şi revenind, totuşi până unde se întinde libertatea într-un cuplu?
Credeam că am spus deja. Libertatea într-un cuplu se întinde fix până unde începe compromisul.
Roxana Alexe
Sursa imagine: www.foreverconscious.com