Cautarea libertatii interioare: capitularea fata de durerea noastra
A fost o vreme cand libertatea era periculoasa pentru mine - sau poate perceptia mea despre libertate a fost adevaratul pericol. La stanga mecanismelor mele proprii, am fost de bunavoie auto-distructiva, atat de constienta de auto-ranirea pe care mi-am provocat-o, incat am fost rareori socata de rezultatul oricarui dezmat nocturn.
Daca a existat vreo rusine, am putut identifica ca sursa doar salbaticia mea si emotiile neinduplecate.
Cu toate acestea, iluzia ca m-am eliberat de propria mea auto-distrugere a perpetuat comportamentul multi ani de zile. Cel putin in a fi beata pana la prabusire, am devenit campioana propriei mele lupte - o separare auto-proclamata de toate lucrurile pe care le-am considerat represive. Structura, reguli, judecata, a-i multumi pe altii - toate au devenit grijile altcuiva; cineva caruia ii pasa. Pentru ca, spre deosebire de ei, as fi putut fi in alta parte...
Sau cel putin asa am crezut.
Insa ziua in care am fost umilita a venit repede. In timp ce am intrat in arest, ce mi-a impus cu forta linistea pe care o uram in secret, nici o distragere nu a mai fost disponibila pentru a-mi amorti durerea: fara droguri, fara alcool, fara sex - nimic. Si in acele zile, mi-am pus sub semnul intrebarii conceptul de libertate. Ca as putea fi eroul propriei mele povesti lacrimogene, rezistand structurii sociale, regulilor din familie, rahatului de la locul de munca, si inca tremur la gandul de liniste.
In acest moment, cineva mi-a relatat problema mea. Si onestitatea sa brutala a fost cel mai minunat si mai ingrozitor dar:
"Esti tanara. Crezi ca poti sa te ocupi de toata drama ta. Dar nu te poti ocupa de "mizerie". Si intr-o zi, te vei preda si vei accepta ce putin control ai."
Voi recunoaste ca a fost o schimbare aspra, insa nu am putut nega adevarul lui - am dovedit ca n-am putut sa ma ocup de nimic. Si conceptul meu de libertate, despre care am invatat curand ca era rezistenta, a fost auto-infrangere totala.
Insa adevarul lui a provocat o mare apasare. In timp ce, acesta m-a catapultat intr-o tranzitie ciudata: sa invat ceea ce libertatea nu era, dar fara a-i cunoaste inca fata. A fost doar intalnirea mea cu meditatia care mi-a dat un raspuns - ca am exteriorizat rusinea ce poate fi vindecata doar in interior. Ca as putea fi in pace daca ma confrunt cu violenta dinauntrul meu.
Asa ca am inceput.
La inceput a fost putina claritate, in timp ce mintea mea era bombardata cu voci indoielnice: "Nu poti rezolva aceasta problema, esti slaba." Si, pe masura ce meditatiile s-au adancit, la fel au facut si vocile. Asa cum blocajele emotionale pana la libertatea mea interioara s-au intensificat cu aceasta lectie de prezenta - ideea ca as putea fi constienta fara durere.
Apoi vocile au devenit mai puternice, rezonand acum cu amintiri pe care le-am ingropat de ani de zile, suparate a fi expuse, analizate, si - cel mai infricosator dintre toate - intelese. Am fost tentata sa rezist - nadajduind ca acei demoni sa nu existe, dorindu-mi sa lupt contra lor cu aceeasi violenta cu care ei s-au batut la mine cu mentalul.
Dar am refuzat sa cedez.
Asa cum am crezut intuitiv ca acest lucru ar genera acelasi rezultat ca si mai inainte, in ciuda modului aparent "diferit" sau "autentic", am ales sa ma lupt. Doar alternativa - non-rezistenta - a fost contraintuitiva, ca si cum as fi tinuta si mai captiva decat inainte.
Totusi am prins sansa. Si am atribuit-o in intregime credintei. Asa cum am fost foarte convinsa ca asta ma va duce intr-un loc in care as fi rezistat ani de zile: un loc al durerii, distorsiunilor si minciunii. Dar am avut incredere in ceva - poate ca a fost batranul care mi-a prevazut, atat de sigur pe el, capitularea intr-un moment in care eu am crezut ca am fost puternica.
Asa ca am inchis ochii, m-am concentrat... si apoi am capitulat.
La inceput a fost navala de durere, ca si cum barajul meu de resistenta s-a rupt in final - n-a ramas nimic sa franeze emotia. Dar in etape, emotia s-a egalizat si am devenit altcineva, decat suferinda. Am devenit spectatorul, observatorul - martor al durerii, nu gazda in care ea a prosperat.
Si in cele din urma adevarul meu a iesit la suprafata: nu era durerea mea.
A fost o tranzitie stranie, ca aceasta noua identitate a aparut - una golita de inconstienta. Si totusi, imi reamintesc sincer adevarata non-rezistenta la aceasta schimbare, pentru ca nu am simtit niciodata atat de multa pace. Insa aceasta poate avea loc doar daca ne predam durerii, in prezenta careia credinta noastra se poate infatisa. Asa cum, lupta face ca durerea sa devina mai puternica, uneori chiar convingandu-ne ca noi suntem.
Si, acesta este darul meditatiei, fie ca este etichetat ca rugaciune, auto-descoperire sau vindecare. Ideea este ca putem fi liberi inauntrul nostru, chiar si atunci cand suntem supusi unor sisteme sau structuri represive. Pe care le-am putut cunoaste doar scapand de exterior, si inca luptand din interior.
O inchisoare din care am putut scapa doar confruntandu-ma cu tacerea.
Merissa Bury
http://www.huffingtonpost.com/