Conectarea
Personal, definesc conectarea astfel: energia care există intre oameni atunci cand aceştia doresc să fie văzuţi, auziţi şi preţuiţi; atunci cand dăruiesc şi primesc fără judecăţi critice; şi atunci când obţin susţinere şi tărie dintr-o relaţie. Conectarea este o stradă cu dublu sens.
Adevărul este că noi suntem setaţi să ne conectăm. Acest lucru există chiar in ADN-ul nostru. Incă de când ne naştem, noi avem nevoie de conectare pentru a inflori din punct de vedere emoţional, fizic, spiritual şi intelectual. Acum un deceniu ideea că suntem „setaţi să ne conectăm” ar fi putut părea exaltată şi de tip New Age. La ora actuală se ştie insă că nevoia de conectare este mai mult decat o simplă emoţie sau un simplu impuls. Această cunoaştere este ştiinţă pură. Neuroştiinţă, ca să fiu mai precisă.
In cartea sa, Inteligenţa socială: Noua ştiinţă a relaţiilor interumane, Daniel Goleman explorează confirmarea faptului că suntem setaţi pentru conectare (potrivit celor mai recente descoperiri din biologie şi din neuroştiinţă) şi că relaţiile noastre ne modelează biologia şi experienţele. Autorul scrie: „Chiar şi cele mai banale intalniri acţionează ca regulatori ai creierului, stimulandu-ne emoţiile – unele dezirabile şi altele nu. Cu cât suntem mai puternic conectaţi cu cineva din punct de vedere emoţional, cu atât mai mare este forţa reciprocă ce se naşte din relaţiile noastre”. Este uimitor, deşi nu neapărat surprinzător, cât de mare este impactul produs de conexiunile pe care le experimentăm in relaţiile noastre asupra dezvoltării şi performanţelor creierului nostru.
Datorită nevoii noastre innăscute de conectare, consecinţele deconectării sunt pe cât de reale, pe atat de periculoase. Uneori doar ni se pare că suntem conectaţi. Spre exemplu, tehnologia a facilitat o impostură a conectării, făcandu-ne să credem că suntem conectaţi deşi nu suntem – cel puţin nu aşa cum ar trebui să fim. In lumea noastră innebunită de tehnologie noi am ajuns să confundăm comunicarea cu conectarea. Faptul că suntem conectaţi la Internet nu inseamnă că suntem văzuţi şi auziţi cu adevărat.
Dimpotrivă, hiper-comunicarea inseamnă că petrecem mai mult timp pe Facebook decat faţă in faţă, cu oamenii la care ţinem cu adevărat. Nu-ţi pot spune de cate ori mi s-a intamplat să intru intr-un restaurant şi să văd doi părinţi care vorbesc la telefoanele lor mobile in timp ce copiii lor transmit SMS-uri sau joacă jocuri video. Ce rost mai are in acest caz să stea impreună?
Dacă ne gandim la definiţia conectării şi la confuzia care se face intre tehnologie şi conectare, nu putem să nu ne detaşăm de mitul autosuficienţei. Una din marile bariere in calea conectării este importanţa culturală pe care o acordăm „independenţei” noastre. De multe ori noi am ajuns să punem un semn de egalitate intre succes şi a nu mai avea nevoie de nimeni. Foarte mulţi oameni doresc să ne intindă o mană, dar noi nu suntem la fel de dispuşi să solicităm ajutor, chiar dacă avem nevoie de el.
Este ca şi cum am fi impărţit această lume intre „cei care işi oferă ajutorul” şi „cei care au nevoie de ajutor”. Adevărul este că orice om intră in ambele categorii. Am invăţat foarte multe lucruri de la cei care trăiesc din toată inima, dar cel mai important intre toate mi s-a părut următorul: Atât timp cât nu ne deschidem suficient de tare pentru a primi cu inima deschisă, noi nu putem dărui cu inima deschisă. Atunci când ataşăm judecăţile noastre critice primirii de ajutor, noi le ataşăm inclusiv oferirii de ajutor.
Dr. Brené Brown
Sursa:Darurile imperfecţiunii - Editura ADEVAR DIVIN
Imagine: Natural Lifemanship