Contribuție sau birou de informații?

A trecut puțin timp de la un eveniment dureros petrecut în familia mea. Nu, momentul nu a fost depășit încă și la nivelul tuturor celulelor se mai procesează energia evenimentului și efectele sale. E genul acela de eveniment, pe care cu toții l-am trăit într-o formă sau alta în viețile noastre. Genul acela de eveniment, care îți schimbă direcția vieții și care poate fi integrat doar cu trecerea timpului.

Chiar dacă nu credem în vechea zicere „timpul le rezolvă pe toate”, vine o vreme în care energia oricărui eveniment neplăcut se diluează. Îmi place să cred că nu Timpul (există oare?) în sine vine și aplică praful tămăduitor ci, anatomic vorbind, se naște în fiecare dintre noi un nou val de celule, care au în componența lor integrată informația evenimentului și, eventual, și alte informații privind adaptarea întregii ființei la el. Și noul tu integrează mai bine. Sau nu...însă aceasta este o altă discuție! 

Revenind însă, „de la ce m-am luat?”, vorba prietenei mele. Cred că de la eclipsă, ori poate de la luna sângerie, căci roșu am văzut majoritatea acestei perioade, care încă se desfășoară. Sau poate de la amandouă. Nici nu mai contează!

Întâmplarea a făcut ca după o perioadă scurtă de la acest eveniment, să mă întorc în orașul natal, unde fără să știu, sau fără să vreau în mod conștient, a fost necesar să dau piept cutumelor și obiceiurilor. Și să văd de data aceasta foarte clar cum ele - cutumele – academic vorbind, nepăsarea – neacademic vorbind - ne ating uneori prea intim viața și rup pojghița cu greu închegată pe rană. Dar bineînțeles că obiceiurile și cutumele și normele sunt percepute prin intermediul semenilor noștri, căci doar nu umblă ele singure pe stradă și-ți dau binețe la piață.  Și am realizat că nu știm, nu avem niște definiții elementare ale intimității, ale spațiului personal, ale spațiului în care se desfășoară un eveniment dureros. 

Iar undeva, în plan secundar, nu știm să oferim un ajutor, nici măcar atunci când se naște în noi simțirea de a contribui. Cu siguranță mi s-a întâmplat și mie de nenumărate ori și, dacă tot mi s-a întâmplat și mie, căci vorba ceea : cel făr' de păcat să arunce primul piatra, mi-am zis să dau mai departe o experiență care ne poate contribui tuturor. 

”Dar cum s-a întâmplat?, ce face?, și cum?, dar unde?”... am auzit cel mai mult în jurul meu. Detalii, informații, birou de presă. Și prea puțin am auzit: ”cu ce pot să ajut?”

Știu că este la modă un film în care motto-ul este ”What can I help you? ( Cu ce te pot ajuta?)” pe care nu l-am văzut și nici nu am de gând să îl văd curând, pentru că nu mai am nevoie. Am simțit în curgerea venelor, în fiecare celulă, în fiecare fir de păr și în fiecare picătură de sânge lipsa unui autentic și real ”cu ce pot să ajut”, iar în mijlocul inimii am simțit precum un pumnal de oțel lipsa unui adevărat: îmi pasă cu adevărat, sunt acolo, cu inima alături de .....

Cu siguranță sunt oameni care se roagă în tăcere și nu spun. Cu siguranță sunt oameni care transmit gânduri bune și nu spun. Pe unii ii cunosc, pe alții nu, însă nu pentru ei îmi fac probleme, pentru că lucrurile acestea se simt. Și pentru ei - cei știuti și neștiuți am toată binecuvântarea acestui Univers! În a cărui înțelepciune cred, așa cum cred că le vor fi întoarse rugăciunile înmiit înapoi sub orice formă, pe căi văzute, sau nevăzute!

Cu ceilalți am eu probleme și de fapt, cu mine am eu probleme - cu acea bucată din noi, care nu face decât să ducă mai departe izvorul cuvintelor lipsite de autenticitate, de simțire și de contribuție, care nu face decât să (ne) consume energia, care nu face decât să umple izvorul bârfelor și al întâmplărilor -”Ai auzit ce s-a întâmplat cu X?”- al plângerilor și al dramelor pe care le trăim și care dau din ce în ce mai mult sens vieților noastre. Un sens fals, fără esență, fără consistență, fără formă și fără fond. Balast. Gunoi. Energie risipită.

Cu bucata din mine și cu cei care cred că nu au nimic de făcut în nicio situație, cu cei care cred că ești birou de informații și că ai o datorie nescrisă în a-i ține la curent cu întâmplările din viața ta, fără măcar să își pună problema dacă mai poți vorbi despre cele întâmplate, dacă doare, dacă ești dispus, dacă vrei. Cu cei care uită să își încheie interogatoriul cu un simplu ”mulțumesc”, sau ”iarta-ma că mi-am permis să intru încălțat cu bocancii murdari de noroi, pe covorul sufletului tău”.

Uneori chiar nu ai nevoie de nimic și, culmea, acesta este și cazul meu! Chiar nu am nevoie de nimic, căci, acceptându-mi micimea, l-am numit Șef pe Înțeleptul Universului și l-am rugat mult să se ocupe el de toate, cu certitudinea și credința că sigur știe mai bine decât mine ce este de făcut.

Uneori tot ce ai nevoie este să fii lăsat în pace! Atât! Să îți trăiești durerea, să lași timpul să așeze lucrurile la locul lor! Pentru cei care înțeleg acest lucru am un mare respect! Și pe ceilalți îi respect, însă acestora din urmă le voi spune de fiecare dată că birourile de informații funcționează după program, te costă energie timp și te obligă de fiecare dată să dai piept cu nepăsarea care ne aduce aici! Vorba aceea, azi chiar dau cu parul!

Și, cum spuneam, nu este vorba numai despre ei, căci în fiecare altă ființă se află, se reflectă o bucățică din mine. Iar pentru asta, îmi cer iertare tuturor momentelor din viața mea în care nu am știut să întreb: ”cu ce te pot ajuta?” preferând să culeg date și informații seci, precum un arhivar angajat să le îndosarieze în d'ale vieții.

Căci am înțeles că, da, se poate contribui în fiecare situație, fie doar numai cu un gând nespus, sau cu o rugăciune, cu un zâmbet, sau cu un simplu”te iubesc”- grăit sau negrăit. Cu tăcere! Cu alegerea conștientă de a nu-l mai trimite pe cel din fața ta acolo de unde tocmai cu mare chin a reușit să iasă, cu a nu-i mai deschide rana abia închisă după îndelungă suferință! Ar trebui să ne întoarcem mai des înăuntrul nostru și să ne uităm cu ce putem contribui cu adevărat în viața altora și chiar și atunci când nu e nimic de făcut pentru ei, să alegem să ne contribuim nouă printr-un simplu ”nu vreau detalii, nu mă interesează decât să știu dacă pot ajuta!”

Și asta, pentru a nu ne transforma viețile într-un ziar local, unde la rubrica ”noutăți” ne transformăm familiile, prietenii și comunitățile în Breaking News -uri. 

Roxana Alexe