Creația Conștientă de Realitate

De unde fascinația iluminării? De unde fascinația maestrului, a vindecătorului, a shamanului, a celui cu puteri ”supranaturale”? Totul este despre creația de realitate. Am vrea să creăm propria noastră realitate, pentru că realitatea așa cum o experimentăm nu e convenabilă. Numai că exact aceasta este capcana. Negând realitatea existentă, miracolul devine imposibil. Identificarea cu liniaritatea dimensiunii orizontale ne face să credem că maestrul, vindecătorul, șamanul etc, sunt cumva capabili de un act magic. Adevărații maeștri nu fac acte magice, ci doar stăpânesc realitatea într-un mod mai complet. Nu e nimic magic. Metafizica nu este decât o fizică extinsă la scala întregului. 

Creația conștientă de realitate nu numai că este posibilă, dar este atributul fundamental al Ființei. Deci și al umanului încarnat. Într-un fel, pentru asta suntem aici, în densitatea materiei și a corpului: pentru a învăța să creăm conștient în această dimensiune. Starea umanității, un timp foarte îndelungat, a fost neputința de a crea conștient. Identificarea cu spațiile dense, amnezia spirituală proprie acestei identificări au făcut ca influența umanului asupra materiei să fie foarte limitată. Visul de a manipula materia, timpul și spațiul, a existat dintotdeauna, dar mai degrabă pentru a dobândi ceea ce ego dorește: puterea asupra celorlalți, gloria, respectul, importanța etc. Tot ceea ce ego nu poate avea în mod natural, pentru că natura sa este limitată, iar creația conștientă de realitate este apanajul ființei integrale, nelimitate, a încercat să dobândească prin tot felul de trucuri. Nenumărați au fost aceia, în istoria umanității, care au sperat să poată manipula existența prin posesia unor obiecte magice, prin a învăța rețete ale magiei, prin tot felul de metode. Numai că adevărata magie nu este deloc magie. Adevărații maeștri nu au nici un truc. Pur și simplu identitatea lor este mai largă decât a majorității, transparența lor mai mare, perspectiva lor asupra lor înșile și a întregii Creații este diferită. Asta le dă acces la ceea ce restul lumii consideră un fel de magie. Acest tip de creație conștientă de realitate nu poate fi trucat în nici un fel. Contează un singur lucru: ce și cine ești cu adevărat, nu ce și cine pretinzi că ești.

În timpurile din urmă, nenumărați oameni optează pentru un proces de transformare interioară, pentru un demers ”spiritual”. Ceea ce-i mână pe majoritatea lor în acest proces este durerea inerentă a vieții lor, crizele succesive prin care trec, crize care sunt de neevitat, câtă vreme trăim în identificare exclusivă cu spațiul mintal și cu nemaipomenita construcție interioară numită ego. Deci, o categorie dintre doritorii de spiritualitate vor să trăiască mai bine, mai confortabil. Să pună capăt crizelor existențiale.

O a doua categorie, mai îngustă, dar foarte activă, dorește, cum spuneam mai sus, puterea. Dorește să obțină prin spiritualitate acea aură, acel atribut special ”ales”. Ne-ajungându-le respectul, puterea, iubirea, atenția pe care o primesc de la ceilalți, se hotărăsc să se îmbrace cu hainele, cu aparența maestrului pentru a câștiga ceva din ce le lipsește. (citește articolul Capcana Iluminării despre acest subiect). Mai sunt și alte categorii, dar cele mai importante sunt acestea. Ei bine, nici una dintre aceste două categorii de oameni nu pot obține ceea ce-și doresc. Nu pot crea conștient realitate pentru că nu au acces la trăirea stării de integrum. Cum ar putea s-o facă, dacă sunt în cea mai deplină identificare cu o parte a întregului – ego.  

Procesul de transformare interioară nu se petrece într-o clipă, nici într-o săptămână sau o lună. A fost nevoie de milenii de experiență umană în corp pentru a ajunge la gradul de identificare cu forma și cu mintea pe care umanitatea îl experimentează acum. Dez-identificarea este un proces care cere consecvență, atenție permanentă asupra trăirii, Conștiență permanentă a trăirilor și altele. Este un proces relativ îndelungat. Un moment de iluminare nu este suficient. Mulți reușesc că trăiască un moment de expansiune a conștiinței, într-un fel sau altul, dar a doua zi se întorc înapoi la vechea paradigmă, căci nu reușesc să păstreze perspectiva lărgită asupra realității. Și atunci criza existențială, sau forma sa cea mai dificilă, criza de transformare psiho-spirituală, revine. Acesta este cazul acelora care încearcă să scape de durerea inerentă vieții. Cea de-a doua categorie, cei care vor doar aura iluminării pentru a câștiga ceva respect de la ceilalți, pot merge până întra-colo încât să se auto-amăgească în forme de ego spiritual foarte pervers, dar foarte interesant de studiat.

Aceste rânduri se adresează acelora care sunt motivați nu de lupta împotriva propriei realități și nici de forme ale ego-ului spiritual. Se adresează exploratorilor conștiinței care au parcurs în diferite etape ale devenirii lor experiențe de expansiune a conștiinței și care au început să înțeleagă că felul în care privim lumea și pe noi înșine este ceea ce ne împiedică să trăim miracolul. Nu există daruri speciale și nici haruri speciale pe care unele ființe umane le au, și altele nu. Ceea ce ne diferențiază este Conștiența. Sau mai bine zis gradul de Conștiență. Cu cât gradul de Conștiență este mai larg, cu atât perspectiva asupra ființei și a lumii este mai puțin liniară. Ea devine, încetul cu încetul, sferică. Conștiență înseamnă percepție. Cât de conștient sunt este tot una cu cât de mult percep din întregul spectru al realității.

Magicienii, iluminații, marii maeștri ai umanității despre care poporul crede că fac miracole, nu numai că pot percepe natura multidimensională și sferică a realității și a ființei, dar, mai mult decât atât, pot interveni în manifestarea acesteia. Adevăratul miracol este percepția lor și trăirea la niveluri foarte complete a realității.

Toți ne dorim să devenim creatori de realitate. De fapt, chiar suntem, în orice moment al vieții noastre. Numai că suntem creatori inconștienți. Atât de inconștienți, încât luăm evenimentele vieții noastre ca și cum ar fi dictate de instanțe străine nouă. Credem că nu noi am creat ceea ce experimentăm ca fiind realitate. Aceasta este o expresie a paradigmei dualității. Credem că există o diferență între ”mine” și ”restul realității”. Acest ”mine” este ego. O construcție foarte bine structurată de idei și identificări sofisticate, care ne împiedică să percepem vastitatea conexiunilor noastre cu marele rest, și deci, ne împiedică să percepem faptul că noi suntem aceia care ne creăm realitatea și experiența realității. Ego percepe porțiuni mari din realitate ca fiind inconfortabile, și drept urmare le neagă. Ego are idei despre sine, despre ceilalți și despre lume, și tot ce consideră nepotrivit consideră exterior și străin. Uită că acest exterior străin este urmarea propriei sale judecăți și ajunge să îl considere un datum, în spatele căruia se află dumnezeu, diavolul sau lumea în general. Cu alte cuvinte consideră că cea mai mare parte a realității și a experienței de a fi uman urmează legi universale, imuabile, pentru care el nu are nici o ”vină”. Sesizați ruptura? Câtă vreme considerăm realitatea ca fiind străină de noi, evident că nu putem să creăm nimic în această realitate.

De aceea, asumarea centrului propriei realități, a responsabilității pentru aceasta, este fundamentală. Tot de aceea, orice demers spiritual care pleacă de la negarea realității în ansamblu sau a unei porțiuni din ea, este sortită eșecului. Creatorul conștient de realitate percepe faptul că întreaga experiență umană este o reflexie a propriului său interior, a propriilor sale articulări interioare de realitate. De aceea el nu va încerca niciodată să schimbe lumea, nici să o salveze, nici să o judece, ci va privi întotdeauna în interiorul său. În exprimarea lui Ghandi, devine el însuși schimbarea pe care o cere celuilalt sau lumii. Întrebarea de la care pleacă un adevărat creator conștient de realitate, în orice împrejurare, oricât de dificilă a vieții sale, este: ce-mi aduce această împrejurare, ce-mi spune despre mine? În ce fel mă servește această experiență, dincolo de durerea pe care o produce ego-ului meu sau corpului meu?

Pe scurt, primul pas către creația conștientă de realitate este orientarea atenției către procesele interioare, și nu către exterior.

Al doilea pas este acceptarea necondiționată a realității, așa cum este, non-critica asupra realității, care vine din faptul că nimic nu poate fi schimbat cu adevărat, până când nu este acceptat. Acceptarea realității și experienței acesteia nu este delăsare, nici inerție, nici non-acțiune. Acceptarea nu este o acțiune, ci o atitudine interioară. Acțiunea care urmează acceptării, este una care nu va prelungi realitatea pe care dorim s-o schimbăm. Altfel, suntem în situația caraghioasă gen ”lupta pentru pace”, sau a ”războiului contra terorismului” care nu face altceva decât să amplifice terorismul. A lupta cu ceva nu face decât să energizeze acel ceva.

În Școala Maestrului Interior am observat că această observație foarte rafinată este cel mai adesea greu de înțeles: de ce a accepta realitatea așa cum este, devine fundamentul creației conștiente de realitate. Exemplele sunt evidente pretutindeni împrejurul și în interiorul nostru. Încercați să-i schimbați pe cei dimprejurul vostru. Cu cât veți depune mai multe eforturi, cu atât ei se vor închista și mai mult în adevărul lor. Încercați deasemeni în interiorul vostru. Cu cât vă veți lupta mai mult cu anumite aspecte ale propriei voastre ființe, cu atât acestea vor deveni mai rezistente. Acest mecanism care ține mai curând de fizica interioară a energiilor ființei îl deslușim foarte adânc în călătoriile noastre numite ”Prezența. ACUM” și, mai ales în ”Arta Respirației Conștiente”. De fapt, adevărul este că nu vom reuși niciodată să schimbăm realități exterioare, câtă vreme nu reușim să schimbăm nici măcar realitatea interioară a gândirii compulsive, a emoțiilor, a fricii, a prejudecăților care, de prea multe ori, par mai puternice decât noi.

Înainte de a merge mai departe cu această expunere foarte concisă, vrem să mai pomenim despre o condiție esențială pe care trebuie să o îndeplinească în adâncul său acela care tinde să devină un creator conștient de realitate: transparența. Are legătură cu non-judecata asupra realității experimentate. A fi transparent înseamnă a nu mă opune realității curgătoare, a nu mă lupta cu ea, dar nici a mă lăsa dus de realitate, ca de un râu, la vale. A fi transparent înseamnă a lăsa realitatea să curgă prin mine, înseamnă a o simți fără nici o frică, fără nici o închidere, fără a mă identifica cu ea. Cu alte cuvinte implică arta de a nu ne confunda cu stările noastre, cu diferitele articulări ale peisajului nostru interior, care nu sunt decât interferențe între spațiul personal și cel colectiv al experienței. Nu este locul aici de a dezvolta acest subiect mai mult, căci este un subiect complex și necesită foarte mult antrenament practic. Tendința noastră de a ne identifica cu stările noastre este naturală. E nevoie de rafinament al percepției și de o formă de atenție centrată, sferică, defocalizată, singura care permite această navigare interioară.

Din acest punct ne vom referi mai degrabă la creația conștientă de realitate în interior. Puțini oameni reușesc că fie conștienți, ce să mai vorbim despre a articula în mod voluntar spațiile interioare. Majoritatea sunt victimele propriei lor inconștiențe și neputinței de a gestiona dimensiunea mentală, emoțională, energetică și corporală a acestui spațiu. Pare că funcționează independent și că realitatea ”exterioară” are o forță mai mare decât propria noastră alegere. La anumite declanșatoare, gândirea pare să intre într-un carusel nesfârșit, compulsiv și repetitiv, generator de emoții, în esență diferite forme de frică, ceea ce generează un fel de închidere și de înghețare a energiei interioare și anumite atitudini corporale. Menținerea în acest mod de funcționare, articulat pe spațiul mental, conduce în cele din urmă la blocaj fizic, psihic și emoțional. Acest mod de funcționare este articulat în ceea ce noi numim ”roluri” pe care le jucăm unii față de ceilalți. Rolurile sunt aspecte particulare ale ego-ului. Sunt structuri energetice interioare care au moduri proprii de a gândi, de a reacționa, de a se raporta la realitate. Jucăm diferite roluri în funcție de diferitele persoane sau situații cu care interacționăm. Conștiența acestor moduri de funcționare este absolut necesară pentru a putea alege o creație diferită de realitate. Cum am pomenit mai sus, a fi conștienți nu este suficient. A descoperi originea unei traume sau a unui comportament nu e destul. Este nevoie să schimbăm apoi perspectiva interioară asupra acelei împrejurări, traume sau situații.

Aici intervine acceptarea. Nu putem schimba perspectiva asupra unei situații dacă nu o acceptăm. Din simplul motiv că vom continua să ne luptăm cu ea și astfel o vom menține activă. Dacă ne vom lupta cu gândirea noastră compulsivă, nu o vom putea opri. Mulți dintre cei care au încercat să mediteze știu acest lucru. Singura cale, în cazul  minții, este de a orienta atenția către interior, pe senzațiile corporale, odată cu respirația, astfel încât să intrăm în starea de Prezență. Unde este atenția noastră, este și energia noastră. Dacă este centrată în corp, ea se retrage din dimensiunea mentală a ființei și activitatea compulsivă a acesteia se diminuează imediat. Respirația conștientă este probabil cel mai eficient mod care există de a normaliza activitatea compulsivă a minții. Nenumărate patologii și dezechilibre ale activității mentale ar putea fi anulate nu prin medicamente, ci prin simplul exercițiu al respirației conștiente. Dealtfel, călătoria despre care pomeneam mai sus, ”Prezența. ACUM” are drept subtitlu ”Practica Respirației Conștiente și a stării de Prezență”. Aceasta este cheia conștienței și a percepției, a detensionării ca prim pas în creația de realitate interioară.

Ideea principală este aceea că noi nu suntem sclavii stărilor noastre interioare, ci creatorii lor. A deveni adevărații stăpâni ai spațiului nostru interior presupune conştienţa, prezența și transparența față de orice articulare a spațiului interior.

Această practică a Respirației Conștiente și a Prezenței oferă accesul către administrare întregului spațiu interior și deschide porțile Creației Conștiente de Realitate. Ea conduce în cele din urmă către descoperirea extraordinară că Realitatea nu este și nu a fost niciodată străină ființei noastre, că realitatea este o parte integrantă din ființa noastră mai largă și, mai mult decât atât, este o reflexie permanentă a ceea ce suntem pe dinăuntrul nostru. Aplicațiile acestei descoperiri sunt enorme. Realitatea nu mai pare străină și guvernată de legi imuabile, ci începe să răspundă atitudinilor noastre conștiente, alese în interior. Acest lucru nu este posibil însă fără asumarea completă a responsabilității creatorului.

Suntem conștienți aici că se nasc întrebări genul ”dar ce, eu am creat să fiu sărac și bolnav? Toată lumea vrea să fie bogată și sănătoasă.” Ne pare rău că sună abrupt, dar acesta este adevărul. Da, noi creăm contextul experienței noastre de viață. Mai bine spus, dimensiuni ale ființei noastre care se află cu mult înafara bietului ego. Aceste forțe, care fac parte din noi, au alte priorități decât personalitatea liniară și ne conduc, încet dar sigur, către Adevăr, chiar dacă acest lucru presupune pentru dimensiunea noastră umană, încarnată, trecerea prin crize dureroase. Crizele ne fac să ne punem întrebări despre noi înșine, ne fac să întrebăm despre prioritățile noastre, despre consacrarea noastră, despre lucrurile care sunt într-adevăr importante pentru sufletul nostru. Oamenii tind să lase deoparte lucrurile fundamentale, precum creativitatea și activitățile car le aduc bucurie, pentru a face mai curând ceea ce ”trebuie”. Dar ”trebuie” este întotdeauna vocea unui rol și a unei condiționări.

Călătoria Inimii este o călătorie a conștienței. Acest parametru al ființei este acela care se modifică într-un proces de transformare spirituală. Conștiența, nu altceva. Iar conștiența se educă prin practica expansiunii conștiinței, adică a ieșirii din liniaritatea mentală cu care suntem obișnuiți și prin integrarea descoperirilor din stările expansionate ale conștiinței în viața de fiecare zi. În dimensiunea liniară.

Nu e nevoie să ne retragem în munți și deșerturi, nici în mânăstiri pentru a deveni noi înșine. Suntem aici, în această dimensiune a Creației, la fel de spirituală ca toate dimensiunile sale, exact pentru această integrare. Învățăm să aducem adevărata natură a ființei noastre, aici, în această lume și în acest corp. Nu e nevoie să murim pentru a învăța ceva, pentru a afla tot ceea ce vrem să știm. Toate răspunsurile sunt disponibile acum. Nu este nimic de perfecționat în noi. Suntem deja perfecți, și acest lucru nu e o metaforă. Suntem deja creatorii acestei lumi și am fost dintotdeauna. Doar că am uitat acest lucru. Adică ne-am pierdut conștiența. Așa s-a întâmplat că am ajuns să considerăm această dimensiune un purgatoriu, și pe dumnezeu undeva sus, în rai. Toate posibilitățile ne sunt deschise, cu adevărat. A practica conștiența este singura ”religie” posibilă. Nimeni nu poate face acest lucru în locul nostru și nimeni nu ne poate salva de propria nebunie. E nevoie de propria noastră alegere și propria noastră acțiune. ”Iluminarea” nu este altceva decât redobândirea conștienței aici, acum, câtă vreme suntem în corp uman.

Conștiența nu înseamnă doar ”a ști”. Nu înseamnă să citești într-o carte sau într-un articol precum acesta, niște informații. A ști nu înseamnă a trăi. E nevoie de propria ta experiență, nu de a cunoaște la nesfârșit despre experiențele altora. De aceea, acest articol nu-ți va folosi la nimic dacă nu te va determina, mai devreme sau mai târziu, să experimentezi tu însuți o expansiune a propriei tale percepții. Acesta va fi începutul unui proces extraordinar care va schimba totul și, la capătul căreia vei putea fi creatorul propriei tale vieți. La început va fi dificil să integrezi adevărurile pe care le vei percepe despre ceea ce ești și despre articularea acestei lumi. De multe ori intervine un fel de șoc cognitiv la contactul cu aceste dimensiuni ale realității. Dar, dacă vei avea încredere în propriile tale trăiri, încetul cu încetul modul în care experimentezi realitatea se va schimba. Relația cu tine însuși și cu ceilalți se va schimba și în cele din urmă întreaga paradigmă asupra a tot ceea ce există. Nu e o călătorie ușoară, căci pe parcurs e nevoie să renunți la o sumedenie de lucruri, idei, concepte, sisteme de credințe cu care te-ai identificat și care fac parte din identitatea ta. In mod interesant asta e cel mai greu. Să renunți la ceea ce crezi. Dar nu e imposibil.

Horia Țurcanu

Sursa articol: Calatoriainimii.net