Cum am ajuns aici?
Am pus pe ultimul loc educația - sub toate formele ei – comunicarea, instruirea și în schimb ne-am îmbrâncit în a adopta tot felul de moduri de viață de prin occident sau din alte părți, iar acum am ajuns să nu ne mai intelegm între noi, pentru că fiecare vine cu ce are în desagă și - ce să vezi – minune, nu funcționăm, nu ne potrivim, nu ne intelegem! Ateii n-au nevoie de rugăciune, credincioșii nu așteaptă miracole din partea medicinei și duc dorul înghesuirii la altare. Și pe lumea asta nu e loc și pentru unii și pentru alții, pentru că nu se ascultă, nu vorbesc unii cu alții, ar fi o pierdere de vreme. N-ai cu cine să vorbești!
Copiii se uită mirați la noi și întreabă: cine are dreptate, ce se întâmplă? Da, am uitat să le vorbim și despre asta pentru că i-am cărat la meditațîi, la lecții de dezvoltare personală, la socializări false și drept urmare inutile, iar acum, când ies la suprafață întrebările fundamentale, nu știm ce să le răspundem, pentru că nici noi n-am formulat aceste întrebări mai devreme, pentru noi. Eram stresați că prin oraș se aud prea multe claxoane, aglomerația e sufocantă, partenerii de trafic, mizerabili. Acum e liniște și lângă noi doar cei fără de care declarăm că viață nu ar avea sens. Ei, cine ne spune ce să facem acum? Nu-i așa că e mai ușor să căutăm răspunsurile tot online, să ne uităm la ce ne propun alții?! Ziceam că n-avem ce face, că nu ne putem opri, că așa e viata, cu viteză de autostradă (nu de la noi). Și ne-a tras Universul de mânecă și ne-a spus: se poate. Ți-ai dorit să fii liniștit, ești. Acum să te văd!
Și nu mai este o lecție individuală, ci una colectivă, universală chiar, așa că nu te mai poți vaicări vecinului.
Este însă ceva ce nu am pierdut: dorința de a critica, de a minimaliza și de a lua în derâdere și cea mai firavă intenție de ”a ne întâlni la mijloc”. Ne gândim cu toțîi, visăm la ziua când pandemia va deveni amintire, spunem că nimic nu va mai fi la fel, că vom umbla toată viață cu măști pe față. Și până acum purtam măști, fiți pe pace. Singură întrebare este dacă vom schimbă aceste măști. Pentru prima oară - cred – am postat pe facebook o donație, pentru a spune oamenilor că eu cred că acolo este bine să ajutăm – cine poate -, că sumele donate vor fi utilizate cu cap. Am primit răspunsuri crunte: nu vreau să donez, să dea statul, că d-aia am plătit cotizații.
Înverșunarea nu ne-a trecut, s-a ascuțit, ambițiile personale nivelează cu buldozerul suierele morții; dar nu sunt ai noștri, durerea nu e a noastră. În schimb, răfuială, da, ea încă clocotește, nu vrem să renunțăm la ea. Până nu vine la ușa ta, necazul e al altuia; că ii e foame, că nu are un loc unde să pună capul, că e singur pe lume, nu e treaba ta să întinzi nici măcar un deget. Dar empatia este o altă virtute desuetă, lăsată la ușă, pe prag, să calce pe ea cine o pofti.
Respectul pentru autorități este zero pentru că dezamăgirile repetate nu ne-au făcut să ne simțim protejați, așa că am fost îndreptățiți să terfelim democrația, până am ajuns că armata să facă legea în țară și trebuie să recunoaștem că și acolo ne este nădejdea.
Fiecare alege un drum ACUM. Poate nu un drum neted, comod și bine știut, dar drumul autentic. Să ne iubim liniștea și să nu ripisim momentul acesta de căutare care ne poate aduce un bine nesperat în anii ce vor să vină. Și să deschidem brațele, să dăm drumul iubirii și să o primim cu recunoștință.
Să stați în case, să stați în iubire.
Monica Eftimiu