Cum salvezi un om. Și apoi, mai mulți

Se împlinesc fix doi ani de când viața mea s-a schimbat radical. În bine. Am folosit toată această perioadă, de derută și necunoscut, antrenându-mă să mă descotorosesc de programe mentale și idei care nu erau ale mele, ci dobândite cine știe de pe unde. Tot ce știam noi că e „normal” se poate dovedi total nepotrivit azi, când întreaga lume este în schimbare. Și planul meu ambițios este să fiu contribuție la această schimbare.

Pe lângă curățarea minții, mi-am mai propus să nu îi mai las pe oameni să sufere și să-i piardă pe cei dragi, umplându-se de frustrare și neputință, dacă pot să ajut cu ceva. Și pot. Acum știu cum – și vorbesc aici de vieți omenești.

În ultima vreme, tot mai mulți oameni îmi cer ajutorul când se lovesc de o problemă medicală gravă, știind că, în ultimii 3 ani, eu și familia mea am trecut prin situații de viață și de moarte cu tata. Am constatat că bucuria mea de a-i sprijini pe cei care vor să îi salveze pe cei dragi este fără margini, îmi dă forță să mut munții și chiar să schimb legi. Cum ar fi aceea că oamenii ne mor de cancer pentru că nu avem destui oncologi, dar Colegiul medicilor a decis să nu primim medici străini mai mult de 3 luni pe teritoriul României. Să nu ne fure cumva tezaurul, cred. Sau să nu ne ia pacienții, mai degrabă. 

Un jurnalist medical mi-a spus de curând că avem 333 bolnavi de cancer la un singur medic oncolog, aștept răspuns de la Institutul Național de Statistică să aflu exact. 

Zi de zi pun câte o cărămidă nouă la planul meu de schimbare a lumii, a sistemului și a mentalității personalului medical din România. Aș schimba legile, procedurile, tratamentele, birocrația ucigătoare de vieți, zâmbetele asistentelor și replicile doctorilor. Aș schimba inclusiv frica exagerată a pacienților și a aparținătorilor să nu cumva să îl supere pe domnul doctor, dar și așteptările lor nerealiste. Și neapărat, voi contribui la construirea unor spitale ca afară. Nu e un vis, este deja un plan; am găsit deja investitori, clădire, management medical, am inițiat un parteneriat cu un spital mare din Istanbul. Să îmi țineți pumnii cu autoritățile din România... 

Calvarul, dar și bucuria mea de a contribui la salvarea oamenilor, au început în urmă cu mai bine de 2 ani, când am trecut printr-un adevărat film de groază. 

Eroul meu, modelul meu, primul bărbat din viața mea, Tata, era la ananghie. Și alături de el, debusolată complet, oscilând desfigurată între spaimă și optimism, mama. Tata trebuia operat de urgență la inimă, așa că l-am dus la cel mai lăudat spital de cardiologie din România, la un medic recomandat de alt medic cardiolog. În capul meu nu putea încăpea niciun spital de stat, după tragedia de la Colectiv și după cele câteva bacterii colectate deja de el, în trecut, din spitalele de stat. Am plătit operația cu banii de pe casa copilăriei lui, 10.000 euro, dar după 3 luni de la operație, inima lui tata tot nu își revenea. Chirurgul nu mai era de găsit, șeful de secție ridica din umeri, colegul pe care l-am implorat să îmi salveze tatăl mi-a spus că el nu se poate băga și că nu este deontologic. Medicul curant ne-a sfătuit să mai așteptăm, „ca poate mai crește fracția de ejecție”, adică puterea inimii lui era 28% la 3 luni de la externare. Era clar că nu își mai revenea. M-a cuprins disperarea, pentru că începuseră sângerările, la pachet cu un nou diagnostic devastator: cancer de colon. „O inimă atât de slabă nu rezistă la o nouă operație” a sunat și verdictul chirurgului de la alt spital de elită din România, care mi-e prieten de mulți ani.  

Brusc, mi-au năvălit în cap toate imaginile copilăriei în care tata mă lua în brațe când nu mai puteam urca scările de bloc, îmi cobora șaua când învățam să merg pe bicicletă ca să ajung la pedale, mă învăța să joc tenis și mă provoca să-i găsesc soluții la rebusurile din almanah. Duminica după-amiaza adormeam cu capul pe umărul lui, în timp ce ne uitam împreună la meciuri.

M-am scuturat ca de un vis urât și mi-am zis că nu are cum să fie asta tot. Nu sunt pregătită să îl pierd și mai știam că nici el nu este pregătit încă să plece. De mama nici nu mai zic, era complet derutată și ochii ei înlăcrimați mă implorau să fac ceva.

Nu am avut putere să dau în judecată spitalul sau pe doctorul care i-a ciopârțit inima. Energia mea toată s-a concentrat către salvarea lui tata. Mai mult, după câteva luni am aflat, întâlnindu-mă cu un prieten judecător, că oricum nu avem legi pentru malpraxis și că oricum nu aș fi avut vreo șansă să dovedesc vina chirurgului în țara lui „Colectiv”...

Instinctiv, am sunat-o pe o prietenă, o jurnalistă cu relații, un om bun. I-am vorbit învălmășit, precipitat, cu lacrimi și muci, cu frustrare, neputință și disperare. Habar nu aveam că fratele ei tocmai trecuse printr-un cancer cu operații multiple și chimioterapie. Tocmai ce îl adusese acasă din Turcia, vindecat. „Calmează-te și concentrează-te”, mi-a zis. „Nu ai acum timp de văicăreli, o să ai destul mai încolo. Dă documentele la tradus azi, iar mâine te duci peste ei și le iei. Eu îi scriu pe WhatsApp oncoloagei din Turcia”.

Efectiv m-a luat pe sus și m-a pus în primul avion către Istanbul, la pachet cu mama și tata, la doar 3 zile de la rezultatul biopsiei. Apropos de asta, am înnebunit cu toții în cele 21 zile de așteptare, timp în care tata sângera zilnic și abia se mai ținea pe picioare de anemic ce era. În Turcia, biopsia s-a făcut în 5 zile. Prietena mea a venit și ea cu noi, să ne arate tot ce învățase ea într-un an întreg de coșmar.

Uneori mă gândesc că această boală a lui tata este o binecuvântare pentru noi toți. Ne-a dat timp să ne acomodăm, să ne bucurăm unii de alții, să ne mărturisim lucruri, să ne vindecăm. Avem acum o relație așa cum nici nu am visat vreodată. Lui tata a început să îi placă la psihoterapie, la nutriționist, ba chiar și la bioenergetician. Uneori îmi zice emoționat: „Doctoreasa lui tata, mulțumesc că ai grijă de noi”. Niciodată nu a fost atât de declarativ, de deschis la nou, de vesel. Boala l-a transformat.

Deși pretind că am învățat cum să nu mai confisc drama fiecărui pacient sau aparținător care mă sună cu o problemă gravă, imediat mă activez când este vorba de vreo fată cu un tată bolnav. Mă năpustesc peste problema lor cu toată forța mea și cu toate resursele pe care le am. Mă simt ca și cum, cu fiecare caz în care mă implic, îl ajut pe tatăl meu să se însănătoșească. Fac așa cum a făcut cu mine prietena mea, parcă ar fi predat ștafeta.

Până acum am trimis mai bine de 40 de dosare și pacienți în Turcia, unii au venit operați și vindecați, alții doar au verificat diagnosticul, au vrut interpretări de imagistică sau și-au luat schema de tratament pentru a o aplica aici. 

Nu pot și nu vreau să mai accept nicio secundă ca cineva, oricine, să treacă prin calvarul nedrept prin care am trecut noi în România  (și mulți alții ca noi), cu nenumărate tratamente invazive care i-au distrus plămânii, (el având probleme cardiologice), cu interpretări de imagistică incomplete sau greșite, cu diagnostice bâjbâite și medicație agresivă, chiar și la spitale private cu ștaif. 

Chiar zilele trecute am făcut rost de niște perfuzii pentru un pacient internat de o lună la ATI, într-un spital privat mare. Familia nu știa că dobândise o bacterie rezistentă care îi complica starea postoperatorie și că medicii căutau soluții. Nu o cunoșteam pe fata care m-a sunat, nu o văzusem niciodată, dar mi s-a topit inima. Mi-a zis că au cheltuit deja 40.000 euro și nu mai au ce să vândă. Instant m-am regăsit în situația ei, s-a activat empatia, așa că m-am mobilizat. 

Am sunat imediat la un medic infecționist din spitalul în care era pacientul, deja intubat. Mi-a mărturisit că spitalul căuta cu disperare de câteva zile un medicament prin toată România și în EU. Nu s-a gândit nimeni că Turcia e la o aruncătură de băț și că familia ar face orice să îl salveze, inclusiv să ia avionul dus-întors și să aducă perfuziile în poșetă, pe banii lor. Mi-am căutat bilet de avion spre Istanbul, să merg în locul fiicei, care nu avea pașaport. Între timp, familia s-a mobilizat și a găsit un flacon într-o farmacie din Brașov, pe care l-a adus un prieten de-al meu, pe seară.  În același timp, de la Arad mai venea un flacon, cu un șofer de maxi-taxi. Medicamentele din Turcia ajungeau printr-un pacient, la 5 dimineața, la Constanța. N-am înțeles de ce în Turcia medicamentul a costat 8 euro flaconul, iar în Germania 100 de euro. Același producător, același gramaj. Părea că într-o singură zi s-au aliniat toate planetele și am reușit să facem o mie de lucruri, cu toții, deodată. Cea mai mare bucurie pentru mine a venit a doua zi, cu noaptea în cap, când fiica eroină mi-a trimis un WhatsApp: „Tata și-a revenit, mulțumesc mult pentru tot!”  

În clipa aia m-am hotărât. Vreau să fac din salvarea oamenilor un „reason to live”. O menire pe care o să o transform în meserie. O să contribui la construirea de spitale, o să mă implic în comunicarea dintre doctori și pacienți, o să fac în așa fel încât psihologii să mișune pe holuri și să vorbească blând cu pacienții și familiile lor. O să fac în așa fel încât la recepție să fie angajate fete amabile, cu poftă de viață și cu sclipire în ochi. Medicii să facă glume cu tații noștri, iar asistentele să ne ofere bomboane în timp ce ne cade capul de grijă și oboseală în sala de așteptare. Și, dacă tot îți vinzi casa și mașina să îl salvezi pe tata, faci credit la bancă și ai o lista lungă cu prieteni de la care te-ai împrumutat, să-ți facă și spitalul un discount acolo, cât de mic. Și să existe medici din toată lumea, care mânuiesc tehnologia de ultimă oră ca pe cuțit și furculiță, care citesc imagistica așa cum citim noi negrul pe alb, care vin și îți comunică o veste proastă cu un strop de speranță și compasiune în glas. Vreau sa facă toți cursuri de comunicare, să învețe să fie blânzi și înțelegători.

Planul ăsta îmi dă putere și bucurie. Mă simt valoroasă, importantă pentru oameni, contez. Cu atât mai mult cu cât văd cum energia, forța și elanul meu îi mobilizează și pe cei din jur. E atât de frumos să fii bun, dar mai ales, atât de ușor.

Pun seara capul pe pernă liniștită și mă trezesc dimineață fericită. Nu sunt doctor, dar salvez oameni. Și mă bucur când văd că suntem din ce în ce mai mulți.

Simona Ionașcu, HTag PR