De ce ne ferim de emoțiile noastre și ale altora?

Îți permiți să te înfurii față de cei din jur? Îți permiți să fii trist/ă? Îți permiți să fii bucuros/oasă? De ce ne ferim de emoțiile noastre și ale altora? 

Probabil ai realizat că ai nevoie câteodată să fii furios/oasă, poate chiar trist/ă, totuși de ce mulți dintre noi nu ne permitem să facem asta? Oare pentru că în perioada necesară dezvoltării emoționale unde aveam nevoie de experiențe și exemple am fost băgați la zdup alături de alți copii de vârsta noastră, fiind învățați să fim cuminți, să ascultăm de autoritate și neapărat să cerem validare prin note mari sau calificative?

În loc să învățăm să gestionăm ceea ce era în interior, am fost influențați să reprimăm, să negăm, să ne fie rușine, să respingem ceea ce simțim. Știi ceva? Asta facem și acum, chiar dacă nu ne dăm seama, poate credem că noi am trecut peste acea perioadă, însă oare chiar așa este?

Uite un exemplu, vin oameni cunoscuți, nu neapărat prieteni la tine acasă și aceștia îți încalcă o limită în mod repetat. Îți permiți să te înfurii, îți permiți să le-arăți ce ceea ce au făcut nu este în acord cu tine sau îți păstrezi amabilitatea, politețea?

Un alt exemplu, asta dacă ești într-o relație cu cineva, să zicem că aveți invitați și persoana cu care ești în relație îți încalcă în mod repetat o limită, chiar dacă tu i-ai spus în acea zi de mai multe ori să nu mai facă asta. Ai curajul să te înfurii? Ai curajul să îi arăți că te-ai înfuriat? Ai curajul să te arăți invitaților în acest mod?

Încă un exemplu alături de o întrebarea asociată, în același context, dacă primești un cadou frumos îți permiți să te bucuri cu adevărat, să te conectezi cu persoana care ți-a oferit cadoul ori pui masca și mimezi bucuria, pentru a nu te arăta în vulnerabilitate? Știi treaba aia românească, poate ți s-a tot repetat în copilărie, să nu te faci de rușine sau să nu îți faci de rușine părinții? Oare atât de slabi din punct de vedere emoțional erau părinții atunci că fapta unui copil de câțiva ani le provoca rușine? Oare furia partenerului/ei este atât de aducătoare de rușine?

Eh, fix o astfel de atitudine duce la un adult care nu știe să își gestioneze trăirile și astfel, poate ajunge chiar la tulburări de personalitate. Tu ai observat că poți fii furios/oasă dar totuși să menții conexiunea cu cineva? Știi cum? Atunci când cealaltă persoană acceptă conexiunea și astfel împreună alchimizați mult mai ușor ceea ce este acolo. Vă puteți certa, vă puteți înfuria, puteți plânge însă dacă conexiunea rămâne, rezolvați împreună ceea ce e de rezolvat.

Câți adulți sunt capabili să facă asta? Știi de ce mulți nu reușesc? Pentru că atunci când erau mici au fost învățați să se deconecteze de la trăirile lor, de la emoții, de la simțire. Când erai la școală și simțeai frică, spre exemplu, erai încurajat/ă să exprimi asta, recunoscând că te copleșește, cerând sprijinul adultului de la catedră, să te SusȚină sau îți înghițeai frica și făceai ce puteai?

De aici până la a îți fi teamă de propriile trăiri care, fir-ar ele să fie, veneau fix când nu trebuiau, e cale scurtă. Un om căruia îi este teamă de ceea ce simte crezi că va fi curajos în fața emoțiilor altuia? Uite așa sunt multe dintre relațiile din societatea modernă, doi adulți (sau mai mulți, în cazul locului de muncă) care se feresc unii de alții, care nu se conectează, fiindu-le teamă unii de alții, să nu se supere, să nu se rușineze reciproc, să nu fie învinovățiți.

Într-o societate care pune obediența înaintea simțirii, ne mai întrebăm de ce atât de mulți oameni se îmbolnăvesc? Oare ceva din interiorul lor se erodează pe măsură ce ei tac și înghit?

Când știm să ne exprimăm în mod sănătos trăirea nu exagerăm, pentru că de fapt noi căutăm conexiunea nu distrugerea ei. Spune-i unui om care a înghițit ani sau decenii furie să se înfurie și s-ar putea să te asculte și să pârjolească tot. Crezi că acesta știe de conexiune? Sunt oameni care sunt la extrema opusă, mecanismul lor defensiv este construit în așa fel încât să exagereze emoțional, pentru a se proteja de cei din jur. Unii ar spune că acești oameni își exprimă emoțiile însă în realitate nu este așa, ei folosesc emoțiile ca armă și scut, nu le exprimă, nu le oferă, tot la ei sunt, nu vor să le împartă, nu vor ca cei din jur să știe de motivul real pentru care ei se ascund în spatele lor.

Vulnerabilitatea presupune exprimarea a cine ești în moment, asta înseamnă și emoțional. Pentru a ne exprima în acest mod, devine esențial să facem diferența între cine suntem cu adevărat, ce trăim cu adevărat și masca pe care ne-o tot punem pentru a fi validată de exterior ori pentru a ne proteja de exterior.

E cineva în spatele acelei măști.

Avem nevoie de ajutor, cu toții avem. De aceea folosim ori unelte ori alți oameni ori pe amândouă ca diapazon pentru a ne reacorda la cine suntem cu adevărat. Uneltele mele preferate sunt Cheile Genelor și Human Design, le-aș recomanda oricui dorește să înțeleagă mai bine cum funcționează, nu pentru a încerca să fie conform profilelor ci pentru a folosi profilele ca metodă de evaluare, de introspecție, de contemplare.

Autor: Orlando Daniel Stoicescu   
Sursa foto: Gabe Tomoiaga Photography 
-----
🌐 Facebook 🌐 Instagram