De ce trăim incomplet

Și dacă asta este tot ce este? 

Trăim în așteptare. Undeva, în mintea noastră, lăsăm mereu un sertar deschis în care sperăm să așezăm într-o zi lucrurile cele mai de preț care să ne facă viață frumoasă. Într-o zi vom fi bine, într-o zi vom iubi pe deplin, într-o zi ne vom simți bine în corpul nostru, vom fi mulțumiți și vom trăi fericiți. Punem viața în așteptare, ne concentrăm pe ce nu avem încă, ce nu e aici, ce ne lipsește. Trăim incomplet. Simțim incomplet. Ne dăruim pe bucăți.

Gândim că lucrurile sunt greșite și incomplete așa cum sunt. Cu noi, cu lumea, cu viața… ceva nu e în regulă. Ceva e greșit și ar trebui să fie altfel.

Chiar și în privința a ceea ce simțim să alegem în viață, deseori gândim că nu e potrivit, nu se cade, nu e suficient. Adică, nu ar trebui. Cădem pradă îndoielii prea des, pentru că în loc să alegem ce vrem, alegem ce ar trebui să vrem. Ca și când ar există un juriu, o comisie în mintea noastră, formată din toate părerile împrumutate în viață, și toți oamenii pe care i-am adimirat sau respins cu înverșunare. Fără să ne dăm seama, trăim trecând prin sita punctelor de vedere, o sită tot mai deasă care, cernând tot ce suntem și vrem, nu mai lasă mare lucru de trăit.   

Judecăm tot ce mișcă. Oamenii nu sunt cum ar trebui, vremurile și lumea nu sunt cum ar trebui, nici măcar noi înșine nu suntem unde și cum ar trebui. Deci, nimic nu e ce trebuie.

Dar… cum ar trebui? De unde știm noi? Și ce am înțeles despre viață, dacă mereu așteptăm că ea să fie demnă de trăit, să se ridice la înălțimea așteptărilor fiecăruia dintre noi? Ce e viața asta, de fapt? Și ce ne scapă? 

Am auzit cândva o uluitoare afirmație despre viață. Aceasta mi-a dat toate percepțiile peste cap și m-a enervat la culme. “Viața e goală și lipsită de semnificație.” Poftiiim? Păi, cum rămâne cu toate cele pe care le avem deja, cu familia noastră, cu ceea ce iubim, ceea ce realizăm, lucrurile pentru care ne bucurăm sau ne instristam? Astea nu sunt semnificații? Și cum adică să accept eu că viața e goală și lipsită de semnificație? Hmmm…

Dar ce bine că e adevărat! Așa e. Viața e goală. Noi o umplem. Noi îi dăm semnificații. Noi numim tot ce trăim. Noi alegem. Creăm. Sau imităm. Mereu. Într-o dinamică permanentă, privim totul și dăm verdicte, definiții, insemnatati, culori, fiecare după cum înțelege si poate.

Și dacă nu am mai judeca viața, ca și când ea ar veni la pachet cu propriile semnificații și cu fișa postului ca un dat pentru fiecare? Și dacă asta e tot ceea ce este? Dacă nu e nimic de așteptat pentru a fi în sfârșit mulțumiți și împliniți? Dacă noi îi dăm vieții și nu ea nouă? 

Gândește-te. Dacă ai ști că asta e tot, ca viața ta, așa cum este acum, e tot ce a fost, este și va fi, dacă ai ști că nu mai e nimic de așteptat, de adăugat, de primit, cum se simte asta? Ce ar rămâne de făcut? Poate că în primul moment te-ai opune, te-ai zbate, dar apoi ai obosi și te-ai așeza în viața ta cu totul. Ai accepta-o, ai îmbrățișa-o. Ar dispărea așteptarea.  Nu ai aștepta să fie bine într-o zi, ci ai vedea binele acum. Ai înțelege că nu mai poți să te amăgești cu gândul că într-o zi vei trăi. Și ai trăi acum. Cu tot ce poți fi mai bun.

Nicoleta Svârlefus
https://www.nicoletasvarlefus.ro/programe

Foto: Gabe Tomoiaga http://www.tomoiagafineart.com/