Despre blesteme...cu drag!
Cand auzi cuvantul “blestem” fie te ia cu fiori pe sira spinarii, fie razi. Si de obicei cei ce rad o fac doar dintr-un sistem de aparare foarte bine pus la punct. Cuvantul provine din latinescul “blastimare” si descrie actiunea de a invoca fortele divine impotriva cuiva. Fac o mica paranteza si spun ca limba latina, una dintre cele mai frumoase limbi ale lumii, din pacate moarta, a fost apreciata in special datorita faptului ca “inventa” cuvinte pentru a descrie stari sufletesti. Inchid paranteza.
In ultimii ani se vehiculeaza, prin voci care striga din ce in ce mai tare, ca acest popor este blestemat. Si nu sunt foarte departe de adevar. Din primii ani de scoala stim ca Burebista si-a blestemat compatriotii pentru ca erau “lenesi” si pusi “pe distractii”. Desi cautarile mele in izvoare au fost destul de sumare, am gaist totusi o informatie care sustine ca cei care au complotat impotriva lui Cesar al Romei, ar fi complotat si impotriva lui Burebista, sa fie inalturat de la putere, pentru ca romanii sa puna mana pe aurul acestor locuri. Si asa a aparut si legenda (sau adevarul) cu blestemul “aurului dacilor” de care nimeni nu se poate atinge fara a suferi, sau chiar a muri. Dacologii sustin ca ceea ce s-a gasit pana in present din “aurul dacilor” este mult prea putin fata de adevarata comoara. (Vede cineva vreo asemanare cu piramidele egiptene si “legendele” despre faraoni?)
Mai tarziu, in istorie, Decebal, inainte de a muri, l-a invocat pe Zamolxe intr-un blestem impotriva dusmanilor acestui neam si ai acestui loc sfant: “de cal sa moara dusmanii”. Se spune ca inorogii traiau in acele vremuri prin padurile Carpatilor si protejau atat locurile cat si oamenii. (In spirit, inorogii au ramas in padurile noastre). Ulterior s-a demonstrat ca blestemul lui Decebal a “functionat”, iar majoritatea cotropitorilor au fost invinsi de osteni calare, dar mai putin numerosi decat adversarii.
Pornind pe firul logicii, poporul roman, nascut din daci si romani, poarta in venele sale blesteme, al lui Burebista si al lui Decebal. Se cuvine sa amintesc de blestemul Domnitei Balasa, un blestem nascut din dureroasa suferinta, care spune ca “cel ce se va atinge de bisericile romanesti, care le va darama, sa sufere si sa moara precum au suferit si au murit in Dreapta Credinta membri familiei sale”. Lucru care i s-a intamplat ulterior lui Ceausescu si celor care i-au fost “slugi” sau “sfatuitori”. Din pacate, uciderea dictatorului in Sfanta zi de Craciun, a mai adaugat un blestem asupra acestui popor care, de la inceputul existentei sale, a dus razboaie de aparare si, poate, doar unul de “cotropire”. Acest aspect ar trebui sa ne dea MULT de gandit. Doar bogatiile subterane, palpabile, sa fi fost ceea ce cautau “cotropitorii” acestor meleaguri? Sau mai e si altceva?
La nivel energetic blestemul este “doar” un program care, pentru faptul ca este rostit in moment in care emotiile umane sunt atat de puternice, deci de nestavilit, este mai puternic ca orice arma. Ca orice alt “program” energetic uman, functioneaza dupa doua principii: “spatiul pe hardul personal care il primeste sa fie disponibil” si “samanta existenta in gena/ADN sa fie prezenta si activa”.
Si vin “blestemele de neam”, dar ca sa fiu mai exacta: “blestemele de familie”. De ce au ele efect? In primul rand pentru lipsa de credinta cultivate de comunisti in constiinta romanilor in deceniile in care s-au aflat la conducere. Mai apoi: pentru ca “samanta de blestem” exista inca de pe vremea dacilor care, pe de o parte au fost blestemati pentru atitudinea delasatoare fata de viata si fata de locul in care s-au nascut cu un anumit scop, pe de alta parte in ADN-ul stramosilor romani exista blestemul de moarte asupra cotropitorilor. De ce s-au prins atat de bine? Au fost facute de doi conducatori viteji, caracterizati in primul rand prin curaj, demnitate, darzenie si respectarea atat a Divinitatii, cat si a neamului: predecesori sau urmasi deopotriva.
In vremurile pe care le traim avem, probabil, unica mare posibilitate de a vindeca aceste programe de neam. Observ insa ca multi sunt cei care nu cred in ele, chiar si preoti care spun ca nu exista sau au formulari de genul: ”daca nu crezi in ele, nu au cum sa te atinga”. Dar daca ele sunt in codul genetic al fiecaruia dintre noi?
Sunt altii care spun: “Exista! Si daca mi-am dat seama de ele, GATA! Le-am si vindecat!”
Sunt printer persoanele care cred cu putere ca lucrurile sunt simple, ca Pamantul este un loc de joaca si in care poti crea. Si totusi, din proprie experienta stiu ca “blestemele” si in special cele de neam (familie), necesita efort si implicare ca sa poata fi “dezlegate”. Imi amintesc ca prima oara cand am constientizat existenta unui blestem de neam in structurile mele a fost foarte dureros. Cand am primit si confirmarea, m-am simtit de parca mi-ar fi cazut cerul in cap. Din fericire, natura mea de “luptatoare/invingatoare” nu m-a lasat sa-mi plang de mila prea mult si am inceput sa caut sa “vindec”.
De curand mi-am amintit de momentul din Evanghelii in care se aminteste faptul ca Iisus, Iubirea intruchipata, a blestemat o “creatie” a lui Dumnezeu Tatal: un smochin! Motivul: ca avea un singur fruct, dar si acela “uscat”.
Si m-am intrebat: De ce a facut asta Cel ce a venit cu o Noua Lege, Legea Iubirii? Explicatia reprezentantilor Bisericii Ortodoxe este aceea ca: multi au fost cei care au spus ca Iisus nu este om, este doar spirit, iar prin aceasta “pilda” a vrut sa arate ca, in calitatea sa umana, de trup in carne si oase, i-a fost foame! Voi puteti crede o astfel de explicatie? Eu nu. E prea copilareasca pentru a fi adevarata, in conditiile in care pildele din Evanghelii, si cele oficiale si cele neoficiale, sunt pline de subintelesuri adanci, multidimensionale, si nu doar bi-dimensionale sau tridimensionale, corespondente dimensiunilor vietii de pana acum.
Am gasit o explicatie destul de logica, pentru mine cel putin: Iisus a vrut sa arate cat de “periculoase” sunt blestemele de neam. Ele ataca inca de la radacina copacului, trunchiul si apoi toate crengile si ramurile si fructele, pana acestea se usuca si nu mai sunt de folos nici macar semintele lor. Noi ne nastem intr-o familie si stim ca avem un arbore genealogic, cel care duce “sangele de neam” mai departe in timp. Ar putea fi asemuit cu “Arborele Vietii”, cel ce contribuie la perpetuarea specie. Sunt atatea persoane pe lumea aceasta care se nasc in diverse “neamuri” si care sunt fara “urmasi”. Oare de ce?
De doua saptamani m-am intors cu inima larg deschisa catre unul dintre filosofii contemporani, cei mai dragi inimii mele: Aivanhov. Si surpriza: intr-una dintre cuvantarile sale face o comparatie intre om si copac: radacinile sale sunt toate cele cu care s-a nascut si toate cele pe care le-a dobandit din familie. Trunchiul reprezinta faptele sale, gandurile reprezinta crengile si ramurile sale, iar fructele reprezinta sentimentele sale. Vedeti vreo asemanare cu cele de mai sus?
Sa tratezi un blestem cu superficialitate este o atitudine copilareasca. Sa te lasi coplesit de ideea ca esti blestemat, este sinucidere. Insa sa tratezi blestemele cu iubire, cu drag si cu daruire, este, poate, una dintre cele mai puternice metode de vindecare a sufletului si a familiei si a neamului in care te-ai nascut. Asa cum ne straduim sa avem curatenie in casa, sau sa crestem plante si animale, sau sa avem familii fericite, depunem eforturi fizice, intelectuale si sufletesti, la fel ar trebui sa ne implicam si in transformarea si sublimarea in lumina si iubire a acestor tipuri de programe energetice.
A fi blestemat nu inseamna ca esti stigmatizat si ca toata viata iti este un calvar. A fi blestemat este o binecuvantare pe care inteleptii o privesc cu atata fermitate, dublata de blandete si delicatete, precum un barbat brav care se incumeta sa imblanzeasca un mustang.
Sa te implici cu sufletul in vindecarea blestemului pe care il porti in ADN duce la vindecarea si transformarea intai a familiei in care te-ai nascut, apoi a neamului (fie acesta si roman) ca apoi sa vindeci lumea.
Transformarea blestemelor duce la o viata libera, la capacitatea de a deveni Noul Om, de pe Noul Pamant, asa cum in Ceruri – in Cartea Vietii - a fost scris ca vom deveni!