Discrepanţa dintre "cum suntem în realitate" şi "cum părem"

Cum părem este imaginea sau faţada pe care o proiectăm spre lume. Sinele acela constă din tot ce facem ca să arătăm într-un anume fel în ochii lumii şi să prezentăm celor din jur o realitate exterioară coerentă şi consecventă.

Cum suntem noi cu adevărat, este felul în care (ne) simţim, mai ales când nu suntem distraşi de mediul exterior. Constă din emoţiile noastre familiare atunci când nu suntem preocupaţi de "viaţă". Este ceea ce ascundem despre noi înşine.

Când memorăm stări emoţionale generatoare de dependenţă precum vină, ruşine, frică, anxietate, spirit critic, depresie, înfumurare ori ură, creăm o discrepanţă între felul în care apărem în ochii lumii şi felul în care suntem în realitate. Prima imagine evocă cum vrem noi să ne vadă ceilalţi, iar cea de-a doua reprezintă starea noastră de a fi atunci când nu interacţionăm cu toate variatele experienţe, lucruri şi persoane, în diferitele momente şi în diversele locuri din viaţa noastră. Dacă stăm liniştiţi suficient de mult timp, neimplicaţi în nicio acţiune, începem să simţim ceva. Acel ceva este sinele nostru adevărat.

Strat după strat, îmbrăcăm diferite emoţii care ne formează identitatea. Pentru a ne aminti cine credem că suntem, trebuie să recreăm aceleaşi experienţe ca să ne reafirmăm personalitatea şi emoţiile care îi corespund. Ca identitate, ne ataşăm de universul nostru exterior, identificându-ne cu toţi şi toate, ca să ne amintim cum dorim să ne proiectăm în lume. Cum părem celorlalţi devine faţada personalităţii noastre, care se bazează pe lumea exterioară ca să-şi aducă aminte cine e în calitate de "cineva".

Identitatea acesteia este pe deplin ataşată de mediu. Personalitatea face tot ce îi stă în putinţă să ascundă ce simte cu adevărat sau ca să alunge acea senzaţie de gol: Eu am maşinile acelea. Eu îi cunosc pe oamenii aceia. Eu am fost acolo. Eu pot face lucrurile acestea. Eu am trăit toate aceste experienţe. Eu lucrez la această companie. Eu am reuşit... este cine credem noi că suntem în raport cu tot ce se află în jurul nostru.

Dar nu e acelaşi lucru cu cine suntem - ce simţim - fară stimulare din partea circumstanţelor exterioare: sentimente de ruşine şi mânie provocate de o căsnicie nereuşită; frica de moarte şi nesiguranţa legată de viaţa de apoi, generate de pierderea unei persoane iubite sau chiar a unui animal îndrăgit; un sentiment de inadecvare din cauza insistenţei unuia dintre părinţi de a fi perfect şi de a te realiza cu orice preţ; un sentiment reprimat de nedreptate din cauza condiţiilor economice precare în care am crescut; o preocupare legată de faptul că nu avem acel corp dezirabil pe care societatea în care trăim îl pretinde. Astfel de sentimente sunt ceea ce dorim să ascundem.

Aşa suntem noi adevărat, acesta este sinele nostru real, care se ascunde în spatele imaginii pe care o proiectăm. Nu suportăm să înfăţişăm acel sine în faţa lumii, aşa că ne prefacem că suntem altcineva. Creăm un fel de programe automate memorate care funcţionează ca să ne ascundă părţile vulnerabile. Cu alte cuvinte, ceea ce facem, în esenţă, este să minţim cu privire la cine suntem pentru că suntem conştienţi că moravurile sociale nu sunt îngăduitoare cu o astfel de persoană. Acesta este acel "nimeni" persoana de care ne îndoim că alţii ar simpatiza-o şi accepta-o.

În special în perioada tinereţii, când ne formăm identitatea, suntem mai înclinaţi să ne angajăm într-un astfel de bal mascat, îi vedem pe adolescenţi cum încearcă diferite identităţi aşa cum îşi încearcă şi hainele. Şi, pe drept cuvânt, ceea ce poartă tinerii este deseori o reflexie mai curând a ceea ce vor să fie, decât a ceea ce sunt cu adevărat. Întrebaţi orice specialist în domeniul sănătăţii mentale, specializat în lucrul cu tinerii, şi vă va spune că adolescenţa poate fi definită printr-un singur cuvânt - insecuritate. În consecinţă, pentru adolescenţi şi preadolescenţi, conformismul şi clasificarea sunt considerate generatoare de securitate.

Mai curând decât să lăsăm lumea să afle cum suntem cu adevărat, adoptăm şi ne adaptăm (în condiţiile în care toată lumea ştie ce păţesc cei percepuţi a fi diferiţi de ceilalţi). Lumea este complexă şi înspăimântătoare, dar o facem mai puţin înfricoşătoare şi mult mai simplă împărţindu-i pe toţi în grupuri. Alegem un grup. Sorbim din mirajul pe care îl considerăm cel mai potrivit. În final, identitatea respectivă sfârşeşte prin a ni se potrivi. Creştem în ea. Sau cel puţin asta ne spunem. Împreună cu insecuritatea vine şi o conştiinţă foarte marcată de sine. Întrebările abundă: Aşa sunt eu cu adevărat ? Aşa vreau să fiu cu adevărat ? Dar e mult mai uşor să ignorăm astfel de întrebări decât să căutăm răspunsuri la ele.

Joe Dispenza

Sursa: DISTRUGE-ȚI OBICEIURILE NOCIVE! - Editura Curtea Veche

Imagine: mylittlebird.com