Drumul sforii
Fiecare ființă este prinsă de o sfoară cu ajutorul căreia înaintează în existență. De când se naște ființa, sfoara o mână în existență, o poartă în experiențe, o călăuzește spre un ideal. Promisiunea unui ideal este ceea ce duce ființa spre adâncirea în uitarea de sine, treptat ființa ajungând să se confunde cu sfoara, aceasta fiind singura legătură, aparent palpabilă, ce mai rămâne de la apariția în existență. La un moment dat nici nu mai contează promisiunea idealului, acesta fiind uitat și înlocuit cu senzația de sens, de scop, de justificare pentru greutatea pe care ființa începe să o perceapă.
Drumul sforii devine întunecat, epuizant, anxietatea își face prezența, uneori depresia se instalează și asta face ca ființa să se prindă în identificarea cu sfoara cu și mai multă disperare. Cu cât înaintează în existență, ființa se simte sufocată, singurul moment de respiro fiind cel al somnului.
Majoritatea ființelor cad într- o stare de resemnare, ceea ce nu este totuna cu acceptarea.
Intuitiv simt că eliberarea de această suferință înseamnă întoarcere la punctul de plecare, la eliberarea de sfoară, dar știu că asta presupune traversarea, retrăirea tuturor experiențelor ce cauzează azi suferință și resemnare.
Sfoara este eul. Ceea ce ființa are nevoie să facă este să conștientizeze relația dintre ea și eu. Nu este nevoie să retrăiască experiențele. Simpla observare a eului și conștientizarea faptului că eul este un produs secundar al propriei ființe este îndeajuns.
Ceea ce a dus la scufundarea în bezna timpului, în rătăcirea creată de amestecul identității cu amintirile sau proiecțiile mentalului, este ceea ce scoate ființa la lumina în care conștiența radiază prin suficiența propriei conștiințe.
Florin Dragos Minculescu