E vremea Oamenilor- Lumină
A fost odată, dar nu ca niciodată, căci de data aceasta chiar a fost, știu sigur că a fost, numai că demult, tare, tare, tare demult, atunci când totul era Pace, când toți și toate erau Una și era Lumină. Atunci era o singură Sursă a Vieții. Și tot atunci, în vremurile acelea, în care timpul nu exista, când facerea și nefacerea erau totuna, cu mult înainte de nașterea lumii, exista o Mama Primordială - Geneza. Iar Geneza avea o fiică, al cărei nume era Creația. Și cu siguranță ar fi existat și azi, dacă Geneza - nu și-ar fi dorit ca fiica sa să aibă un chip perfect. Și pentru că nu se încumeta cum să fie acest chip, tot frămânântându-se și foindu-se, într-un continuu neastâmpăr, într-o continuă agitație, într-o zi, evident o altfel de zi – nu ca cele de acum - de la atâta haos și zbucium, a avut loc o Mare Explozie. Și Marea Explozie a făcut posibil ca Geneza să-i dea milioane de chipuri Creației, în cele mai așteptate și neașteptate forme și neforme. Și astfel s-au născut lumi, galaxii, planete, care s-au împrăștiat în mii de Universuri, fiecare având un strop din fiecare și în același timp, fiecare fiind plămădit cu un strop din Sursă. Un strop, zis și fărâmă de Dumnezeire. Și într-unul dintre Universuri s-a născut planeta Pământ, iar pe ea oamenii. Cu toții având o fărâmă din Sursă și în același timp, în felul său, fiecare - unic. Iar la nașterea lor, a oamenilor, deși le-au fost stropiți ochii cu seva uitării, ca să nu-și amintească Marea Explozie, au fost împărțite totuși daruri din Starea Primordială, ca ei să se recunoască cumva și, când se vor aduna din toate colțurile miilor de Universuri, împreună să dea chip perfect Creației. Iar acest lucru a făcut posibil ca imediat, dar imediat după împărțirea darurilor, să se nască oamenii-lumină, oamenii-iubire, oamenii-pace, oamenii-cântec, și tot așa.
Nu mi-aș fi amintit tocmai acum de această poveste, dacă nu acum, mai mult decât oricând, e vremea lor, a Oamenilor- lumină, pentru că în vremuri de schimbare e timpul luminii să apară!
Magia acestei povești este că ea e adevărată. Nu este o metaforă de dragul poveștilor, căci indiferent cât de mult mi-ar plăcea mie poveștile și cât de frumoase ar fi ele, trebuie să știți că fiecare dintre vremurile trecute a avut proprii oameni-lumină. Aceștia sunt cei care, traversînd timpul au transmis lumina cunoașterii din inimă în inimă, din suflet în suflet, din om în om, din generație în generație și tot așa din timpuri imemoriale până în prezent. Lumina lor vine din lumina Sursei-mamă. Însă drumul nu a fost ușor...
Oamenii-lumină sunt cei care au plâns mult, mult și adânc înaintea ta și a mea și care au hrănit cu lacrimile lor lumina. Care au păstrat-o curată, spălând-o cu aceste lacrimi. Și au făcut asta pentru că au știut că dacă ei vor plânge azi multe suflete nu vor mai plânge mâine. Sunt cei care nu s-au întrebat niciodată „pentru ce toate acestea?”, care și-au deschis inimile, și au plecat la drum pur și simplu, fără certitudini, doar cu întrebări. Sunt cei care au curățat mai întâi suferința din fiecare celulă a corpurilor lor iar apoi din celulele părinților, ale bunicilor și stră-bunicilor, ale stră-stră-bunicilor, mergând din strămoș în strămoș, pe firul genealogiei până în ADN-ul genezei. Sunt cei pe care i-a durut mult, mult, uneori prea-mult, care au fost poartă pentru valuri imense de durere, dar care s-au încăpățînat să stea neclintiți în fața durerii. Sunt cei care și-au deschis inimile și le-au arătat lumii, care s-au lăsat vulnerabili și goi în fața judecăților și a prejudecăților semenilor. Sunt cei care au muncit mult să aducă lumina neîntinată și să o dăruiască lumii. Au început din vremuri aproape uitate și continuă și azi să ne-o împărtășească necondiționat.
Sunt acei oameni care cu tărie, determinare și curaj, dar în același timp cu iubire, căldură și blândețe și-au pus și își pun viața și timpul în slujba semenilor și dăruiesc necontenit, înmulțind ceea ce au dobândit prin munca lor.
Sunt acei oameni care au desțelenit pământurile și au curățat mărăcinii din calea semenilor, sunt cutezătorii care au îndrăznit să spună lumii că se poate în cele mai tulburi vremuri. Care au plantat semințele luminii în calea furtunii, făcând din ea farul ce a luminat drumul în nopțile cele mai neagre ale urgiei, când corabia părea că se scufundă în oceanul schimbărilor.
Sunt acei oameni care păstrează vie credința și care îi ajută și pe ceilalți să-și găsească sensul în întunericul viețiilor lor. Sunt cei care și-au dat sinele la o parte pentru a face loc luminii, care și-au transformat viețile zi de zi, după ce s-au privit cu sinceritate, s-au iertat și au învățat să răspundă neiubirii cu iubire. Sunt cei care, după ce și-au asumat Calea, nu au mai părăsit-o.
Un om-lumină a murit acum două mii și ceva de ani pentru umanitate, nu înainte de a curăța cu viața sa acest Pământ, dăruindu-ne iubirea necondiționată. Un alt un om-lumină a fost bunica mea, care mi-a sădit în suflet peste răni adânci, putere, credință și speranță. Și care mi-a fost lumină în vremurile grele ale copilăriei. Am făcut această alăturare deloc întâmplător! Pentru că mult timp am crezut, ba că ei aparțin poveștilor, ba că au trăit cândva, ba că sunt puțini și ascunși. Până când, mergând pe drumul vieții i-am văzut, i-am cunoscut, am învățat de la ei, mi-am luat lumină în clipele negre ale vieții.
Din viață știu că oamenii-lumină sunt printre noi. A fost profesorul meu, poate educatorul tău, fratele ei, sau sora ta, mama și tot așa. Poate un simplu om pe care l-ai întâlnit într-un tren, cândva. Dar i-ai văzut lumina și te-a atins schimbându-ți viața. Dacă ne vom uita cu atenție în jurul nostru, dacă vom privi cu inima deschisă și ne vom ridica vălul uitării, îi vom zări imediat. Pentru că azi, nu este obligatoriu să fie martiri, ascunși în chilii, asceți, sau să aibă legământul tăcerii. Sunt pur și simplu printre noi. Să ridicăm deci vălul, să ne deschidem inima și să îi recunoaștem și să-i onorăm! Doar inima îi va re-cunoaște! Ați uitat că venim cu toții din aceeași sursă primordială?
Sunt cei care atunci când apar, strălucesc, iar strălucirea le vine din jurul inimii! Odată ce i-ai întâlnit, nu te mai lasă să te ascunzi sau să rămâi în întuneric. Uneori nu te menajează și lumina lor poate avea duritatea diamantului, dar oare nu-i normal să fie așa când ne gândim ce lumină clară are el? Oameni lumină sunt cei care mi-au pus cele mai mari provocări în suflet. Am învățat de la ei perseverența și curajul, am învățat că orice este posibil. Și, deși dăruiesc necondiționat, am mai învățat un lucru. Că deși nu așteaptă nimic, vor aprecia întotdeauna o simțire autentică, sau o inimă curată. Oamenii lumină ridică vibrația pământului și își susțin semenii. Cea mai mare contribuție pentru umanitate este munca lor și cea mai mare mulțumire pentru ei este să își vadă frații în lumină. Acest lucru le hrănește lumina, transformând-o uneori din pâlpâire în vâlvătaie. Iar acest lucru se întoarce tot în lume. Pentru că vâltoare flăcării luminează calea mai multor oameni. Și tot așa ...
Astăzi am spus povestea lor, pentru că în vremuri ca acestea, este mai mult ca oricând nevoie de Lumină. Cu cât mai mulți oameni-lumină vom avea între noi, cu atât vom trece mai ușor prin ele, vremurile!
Roxana Alexe