Ergo, Ego

Nu ni se dă un ego, pentru ca noi să-l înfometăm până la moarte. Ni se dă un ego pentru ca să învăţăm să-l echilibrăm, să-l stăpânim, în multe cazuri, egoul reprezintă identitatea: el ne dă o separare, o formă care este esenţială pentru funcţionarea în acest plan.

Ne este greu să înţelegem conceptul că toţi suntem unul. Dacă am fi întruparea adevărată a acestui concept, atunci nu ar mai fi de experimentat nici o lecţie. Egoul ne dă identitatea necesară pentru a experimenta lecţia dintr-un punct de vedere foarte special - al nostru. E ca si cum am privi situaţia printr-o anumită fereastră. Cadrul ferestrei este egoul nostru. El ne dă forma prin care să privim (dintr-o perspectivă foarte subtilă) aspectul respectiv al problemei. E ca şi cum am avea linia orizontului, dar şi vedere către întregul univers.

Egoul devine un periscop, prin care vedem anumite aspecte specifice ale acestui universului. Să luăm un atlet care practică săritura la înălţime, spre exemplu. El trebuie să treacă peste bara de sus. Bara se află acolo pentru ca atletul să poată sări peste ea. Ea devine obstacolul, iar săritura peste ea devine recompensa. Ni se dă un ego. Recompensa apare atunci când suntem capabili să-i dăm drumul acestui ego... si să vedem întregul tablou. Nu e întotdeauna uşor să ne amintim care este adevăratul nostru rol în ecuaţia vindecării. Pacienţii care văd rezultate spectaculoase vor fi fericiţi să spună, oricui îi ascultă, că voi i-aţi vindecat. E tentant să credem asta. Nu o faceţi.

Dacă chiar vrem să ne îmbătăm cu apă rece, tot ce avem de făcut este să începem să ne asumăm meritul pentru vindecările pe care le primesc pacienţii noştri. După ce ne-am asumat meritul pentru prima „noastră  mare vindecare, unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla este ca următorul nostru pacient să aibă parte de o vindecare încă şi mai spectaculoasă, iar următorul - de alta, şi încă unul, imediat după aceea, în curând, simţul nostru de sine devine o structură construită complet pe un sistem de valori extern. De îndată ce, în acest lanţ, apare prima persoană care nu percepe vindecarea, ne simţim distruşi - pentru că, dacă am acceptat meritul vindecării, în mod automat vom accepta şi responsabilitatea, în cazul în care nu apare vindecarea.

Daţi-mi voie să fac aici o analogie pe care o vor înţelege cel mai bine cei care au supravieţuit anilor 60: „Beţia” drogului nu merită „mahmureala “ de după.

Egoul se mai arată şi în capacitatea noastră de a aprecia ceva ca fiind un anumit lucru, de a recunoaşte că actul nostru de a aprecia lucrul respectiv este rolul nostru în formula respectivă. Când vom recunoaşte că interacţionăm cu ceva care ni s-a arătat deja în deplinătatea şi în perfecţiunea sa, vom înceta să mai dorim să ne împopoţonăm inutil. Încercările noastre de a modifica perfecţiunea acelui lucru, de a-i „adăuga” ceva, de a o „îmbunătăţi”, nu vor face decât să împingă manifestarea acestei perfecţiuni tot mai departe - de noi şi de propria ei perfecţiune. Asta este urmarea faptului că simţul nostru de preţuire de sine se structurează pe exterior - este orientat pe obiect- în loc să se bazeze pe interior - să fie orientat pe subiect.

Cu toţii cunoaştem pe cineva care este aşa. Pentru a se simţi importanţi, astfel de oameni trebuie să se poată asocia cu o schimbare pe care au produs-o în ceva - nu pentru valoarea intrinsecă a schimbării în sine, ci pentru a avea o dovadă externă (dacă se poate, recunoscută şi de alţii) a efectului lor asupra unui lucru, pentru ca acesta să pară „mai bun”. Asta este o formă de ego pe care eu o numesc Evidenţiere spirituală. Evidenţierea spirituală se face cunoscută într-o multitudine de situaţii - fie că este vorba de persoana care ne spune că moldavitul este o piatră prea avansată pentru noi şi că ar trebui să începem cu ceva mai simplu, sau persoana care încearcă să vă pună în cârcă vina cosmică pentru răceala pe care a contractat-o, sau persoana care nu poate lăsa perfecţiunea în pace.

Eric Pearl

Sursa: Reconectarea - Editura For You

Imagine: gostica.files.wordpress.com