Fericirea nu are mereu aceleași straie și nu-ți poate fi adusă de cineva

Fericirea nu e o destinație finală. Nu e ca și cum trebuie să faci efort să ajungi acolo și după ce ai ajuns, gata, poți să te tolănești definitiv pe-o ureche... a... fericirii. Mnoh, nu e deloc așa. In primul rând că ea isi schimbă mereu infatisarea și locul. Nu o gasești mereu unde ai lasat-o și nu are aceleasi straie.

Uite de aia fericirea e la indemana si inde-simtirea celor prezenti, care nu infulecă viața ci o mestecă, o simt, o cunosc si o iubesc până la ultima inghițitură.

Fericirea nu-ti poate fi adusă de un om anume si mentinută pentru totdeauna neatinsă, fără ca tu să te implici. Nu se află la capătul căutării partenerului potrivit și nici nu-ți e garantată de vreo relație. Pentru că fericirea  ta e treaba ta.

Fericirea nu e pentru morti. Când ești resemnat, când nu mai ai sclipire in ochi, când disprețuiești viața și ți se pare un non-sens sa crezi în fericire, ai murit.

Evident, fericirea nu te va căuta acasă. Si nu poate năvăli peste tine sa te readucă la viață. Nici tu nu  o vei chema, devine insuportabilă insăși ideea că există fericire in lume. Si singurul stimul care  iți mai amintește că trăiești totuși, este durerea. Doza zilnică de durere pe care ți-o administrezi în... minte și ți-o presari în gând. Ca un drog de care nu te poți lipsi. Cumva, și în asta cauți un soi de fericire. În durere, poți săpa atât de adânc încât fără să vrei poți da de iubire. Și de fericire.

Fericirea este la un loc cu iubirea. Iubirea de tine, de oameni, de viață, de Dumnezeu și de tot ce poti tu iubi curat. Iubirea pentru intreaga Creație. Dacă iubesti, esti fericit.