Fiecare are drumul lui, curajul lui…

L-am parafrazat pe Villon, cu dorul lui de zăpezi, obosită să tot caut verile mele dragi și mult așteptate. Mă obișnuiesc greu cu gândul că există stări pe care nu le voi mai trăi niciodată. La cele trei luni de vacanță din vară, visam un an întreg. Era o recompensă perfectă pentru tot ce înduram în timpul școlii - ore plictisitoare, ținute de profesori blazați, teme fără șir și fără noimă, programul zilnic, mereu la fel, restricțiile multe și stupide.

Vacanța aducea cu ea libertatea, ieșirea din tipare, bucuria timpului trăit cu intensitate. Era loc pentru visare, pentru planuri îndrăznețe, pe care le credeam realizabile, fără excepții.

Am iubit verile și în anii care au urmat. Renășteam în fiecare an, în același timp cu lumea vegetală. Îmi trăiam înfloririle cu credința în frumusețea fără sfârșit, în tinerețea fără bătrânețe, în sensul fiecărei dimineți.

Era vremea călătoriilor, tot atâtea ferestre deschise către povești de neuitat. Locuri noi, oameni noi - un prilej să înțeleg lumea altfel, să mă întregesc pe mine cu tot ce intra în viața mea. Nici locurile bine cunoscute, cu oamenii lor, bine știuți, nu mă bucurau mai puțin. Mă simțeam într-o matrice magică, în care mă îmbogățeam sufletește cu revederea a tot ce-mi era drag. Păstrătoare de iubiri vechi, adăugam în fiecare an alte jurăminte de credință pentru tot ce merita iubit. 

Au fost ani în care lumea rămânea frumoasă, în ciuda oricăror întâmplări neplăcute sau factori neprevăzuți. 

Azi nu mai știu să spun de ce verile au ajuns să mă pustiască... Nici nu mai știu să fac diferența dintre seceta pământului și aceea din sufletul meu. Poate și pentru că parte din lumile mele au dispărut! Pentru totdeauna. Inevitabil, te refugiezi în amintiri, singura alternativă la neuitare. Într-o amintire intri cu pașii siguri de altădată, dar ieși singur și gârbovit. Te împovărează absențele. Te mistuie doruri de nevindecat. 

M-am obișnuit și cu asta... Nu aveam de ales. Și, atunci, un gând hoinar nu-mi dă pace. Poate că nu verile s-au schimbat. Eu nu mai sunt cea de altădată. Visurile, mlădițe verzi, au ajuns niște vreascuri uscate, care trosnesc, atinse doar cu privirea. Timpul curge incert și haotic. Încrederea în ziua care va urma se furișează vinovată de propria-i îndrăzneală. Și...frica! Frica de ce va urma... 

Într-o noapte de August, am dat cuvinte gândului. Poate nu trebuia s-o fac. Sau, poate, da! Cei care nu au ajuns la asemenea stări au timp să le evite cât mai mult posibil. Cei care îmi împărtășesc starea trebuie să știe că lucrurile se pot schimba și în bine. 

Nu avem destine identice. Fiecare are drumul lui, curajul lui, credința lui în forța de a depăși cu bine pragurile. 

Bucurați-vă de vara asta! Așa cum este ea. Face parte din viața voastră.

Autor: Dara Codescu  
-----  
🌐 Facebook 🌐 Instagram