Firescul de a fi om

E uman și firesc să traversăm diferite stări, să experimentăm momente bune și momente mai puțin bune, să nu fim întotdeauna bine și fericiți, să ne fie greu, să fim confuzi, să fim obosiți.

Dar e greu să recunoaștem asta în zilele pe care le trăim. Sunt zile și vremuri în care vindecarea a devenit slogan de marketing și se vinde la toate tarabele. Oferte și superoferte. Poți să alegi de unde vrei. Spiritualitate, psihoterapie, feminitate, shamanism, reiki etc. Și nu e rău că există toate posibilitățile astea, că nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Rău e spațiul din care alegem să ne vindecăm (adică premisa că suntem super defecți și insuficient de buni și trebuie să ne reparăm) și rele sunt așteptările nerealiste.

Nu există niciun curs și niciun proces care să te transforme într-un neom. Căci neomul este cel care nu mai simte niciodată nicio durere, care nu mai are zile mai puțin bune, care e tot timpul fericit, care e scutit de încercările vieții și de lecțiile pe care le are de integrat.

E minunat să vrem să ne auto depășim, să vrem să ne construim o viață mai bună, mai frumoasă, mai ușoară, dar e irealist să credem că asta se va întâmpla așa cu una, cu două, sau că nu vom mai avea momente dificile.

Și proiectăm acest soi de perfecțiune des pe terapeuți, ghizi și coachi. Credem că ei sunt un fel de specie rară, de oameni perfecți, fără butoane, fără dificultăți în viețile lor. Și evident că nu e așa. Sunt și ei tot oameni, dar oameni care își gestionează situațiile din viață cu măiestrie și apoi dau mai departe din procesul lor și din cunoașterea lor.

Așteptările realiste într-un proces de vindecare trebuie să aibă în vedere întreg tabloul vieții și situației persoanei în cauză. Traumele trecutului, situația actuală, resursele actuale, mediul în care se află, situația sa din toate punctele de vedere. De aceea, nu există o rețetă unică, care să funcționeze pentru toată lumea. Sunt oameni care se vor lupta toată viața cu flashback-uri emoționale și vindecarea va presupune să învețe să recunoască când se află in flashback și să gestioneze acele momente și oameni cărora le va fi mai ușor de atât și vor descoperi cu o mai mare ușurință o parte mult mai frumoasă și mai luminoasă a vieții.

Aș vrea să nu uităm că oricât de multe metode de vindecare există, oricât de mulți oameni știm care se vindecă, încă sunt mulți, mulți alții care nu se pot vindeca. Care sunt prinși în dependențe pe care nu le vor putea depăși niciodată, în tipare toxice din care nu vor putea ieși, în dureri care le-au înșfăcat sufletele și de care nu se mai pot elibera. Și aș vrea să ne păstrăm compasiunea când avem de-a face cu astfel de situații și să ne amintim cât de dificil e procesul, cât de mult ne-a luat nouă să începem să ne vindecăm și să nu judecăm neputințele altora. Cu alte cuvinte, să nu uităm de unde am plecat și să rămânem oameni. Să rămânem suflete, lângă alte suflete.

Să fim oameni. Cu bune, cu rele, cu lumină, cu umbră, cu…de toate. Dar mai ales, cu zile foarte bune și zile mai puțin bune.

Și în fiecare zi, să încercăm. Să încercăm ce avem nevoie să încercăm. Și ce avem nevoie să încercăm știm doar noi. Eu spre exemplu, astăzi încerc să vorbesc despre firescul vieții. Încerc să arăt că e ok să fii om.

De atât de multe ori, vedem pe facebook niște proiecții ale unor vieți perfecte și apoi ne adâncim mai tare în durerile noastre, crezând că e ceva în neregulă cu noi. Că noi suntem și triști și obosiți, iar ceilalți…perfecți. Dar nu sunt. Nici ei perfecți, nici noi defecți. Suntem cu toții oameni. Și cât timp suntem oameni, suntem cu toții imperfecți.

Lavinia Matei

https://www.facebook.com/dinsufletdefemeie/ 

Sursa imagine unsplash.com