Gândește pozitiv! Cel mai dăunator sfat oferit unui om deprimat
Cel mai dăunător sfat pe care îl poți oferi unui om care se deschide în fața ta și îți mărturisește că se simte trist, low, depresiv, este să îi spui să zâmbească, să gândească pozitiv, dar mai ales să îi spui că NU ARE NICIUN MOTIV să se simtă așa. Chiar dacă intenția ta e bună și crezi că ajuți omul respectiv, te asigur că acesta nu se va mai deschide în fața ta, tocmai pentru că i-ai invalidat trăirile și felul în care el percepe realitatea, iar asta l-a făcut să se simtă judecat și inadecvat.
Noi, oamenii, avem nevoie să ne deschidem unii față de ceilalți, pentru că așa se creează conexiunea pe care, cred eu, cu toții ne-o dorim, însă trebuie să înțelegem că fiecare trăim în propria noastră realitate, în propriul nostru univers interior și că e în regulă ca aceste universuri să fie diferite, iar aceste diferențe nu ne împiedică să avem relații, dacă ni le dorim.
Dacă vrei să contribui REAL când primești o astfel de mărturisire, doar susține spațiul de ascultare, cu detașare și compasiune. Nu trebuie să intri în povestea celuilalt și nici să îi preiei energia, dar poți fi curios, punând întrebări, despre cum se simte asta pentru omul respectiv, ce gânduri are, de ce anume simte că are nevoie în momentele respective, ș.a.m.d. Ai nevoie doar de compasiune și de empatie. Și dacă alegi să nu susții, și asta e în regulă. E de preferat asta în locul invalidării stării celuilalt, invalidare care se simte ca și cum ai arunca câteva floricele pozitive și colorate, peste un nor mare, negru și dens.
Simt, cu tristețe, pe propria piele, cum “era” dezvoltării personale și spirituale, creează din ce în ce mai puțin spațiu pentru oamenii care se confruntă cu probleme reale de sănătate mintală, cum ar fi depresie, anxietate ,tulburare de stres post-traumatic ș.a.m.d. E practic inacceptabil, așa se simte în aer, să mai fii depresiv în era în care ai la dispoziție toate uneltele, instrumentele și meditațiile posibile.
Simt de asemenea tristețe, la gândul că dispunem de atât de multe informații, încât ne sabotăm și ajungem să categorisim oamenii în funcție de aceste informații și mai puțin din spațiul compasiunii. Aici simt să menționez, după ce am petrecut destul de mult timp încercând să discern acest concept și să ajung la o concluzie personală, că nu întotdeauna oamenii care manifestă anumite trăsături și atitudini specifice conștiinței de victimă, se și află în conștiința de victimă. Această etichetare este la modă acum și primul lucru când vedem pe cineva plângându-se este să îl/o categorisim instant drept victimă și cerșetor de atenție (lucru care a creat și creează multă separare), pentru că așa am învățat în cursurile de dezvoltare personală.
Există o diferență între o persoană aflată în conștiința de victimă și o persoană care împărtășește greutățile și provocările prin care trece, iar aceea este că cea din urmă face tot ce îi stă în putință să se salveze și să gestioneze stările și situațiile cu care se confruntă. Chiar și în cazul primei variante, în care se manifestă conștiința de victimă cu beneficiile aferente (atenție, hrană emoțională etc), compasiunea tot ne-ar putea fi de folos, alături de granițe sănătoase, fiindcă în spatele acelei conștiințe, există răni adânci, pe care unii nu le pot recunoaște și vindeca niciodată și de care mulți nu sunt nici măcar conștienți.
Eu mi-am negat pentru mult timp depresia, autojudecându-mă că sunt o victimă, m-am oprit de multe ori din a cere ajutor, autojudecându-mă că sunt o victimă, iar ăsta e un exemplu clar în care cunoașterea intelectuală dobândită pe calea dezvoltării personale, mi-a servit drept mecanism de negare a realității. Am simțit atât de multă judecată în ceea ce privește conștiința de victimă, încât atunci când am recunoscut-o în mine, am ajuns să nu mai pot face diferența între manifestarea ei și nevoia reală de ajutor.
Din fericire pentru mine, eu sunt bine. Un bine sănătos, care cuprinde cu acceptare atât norul negru, cât și zilele când iese soarele. Prin orice trec, știu unde să sun, știu să cer ajutor, știu de la cine să cer ajutor și mă pot conține astăzi în orice fel de stare, fără a mă mai judeca și fără a mai opune rezistență, însă drumul până aici a fost anevoios.
De aceea, împărtășesc aceste rânduri, în speranța că pot ajuta pe altcineva care trece prin experiențe similare, care se simte inadecvat, care se izolează fiindcă se simte judecat de ceilalți sau fiindcă simte rușine că experimentează astfel de stări, în ciuda tuturor eforturilor depuse pe calea dezvoltării personale și spirituale.
Cu ceva timp în urmă, când nu făcusem pace cu stările mele și eram întrebată cum de sunt atât de low uneori sau când citeam semnele de întrebare din aer ale oamenilor care nu înțelegeau de ce nu fac anumite lucruri sau de ce nu am energie, mă durea foarte tare. Luam reacțiile lor personal și mă simțeam wrong. Deeply, deeply wrong. Defectă. Astăzi nu mai e cazul și inima mea e inundată de recunoștință, fiindcă, în mod ironic, depresia a fost profesorul care mi-a creat prilejul să devin cea mai bună prietenă a mea și să dobândesc capacitatea de a-mi valida propriile trăiri, fără a mai aștepta validarea venită din exterior.
Sunt oameni cărora încă le zâmbesc și știu să ascund foarte bine stările care mă traversează, în timp ce altora le mărturisesc cu deschidere cum mă simt. Diferența o face felul în care am fost și sunt conținută și acceptată de către oamenii respectivi.
Cred că avem nevoie să vorbim din ce în ce mai deschis despre ce simțim. Să ne arătăm umanul. Să ne îmbrățișăm vulnerabilitățile. Să lăsăm măștile în cuier și să coborâm în inimi. Teatrul pe care l-am jucat cu toții până acum, standardele pe care ni le-am setat unii altora, toate se vor dărâmate. Se simte în aer. Suntem chemați și invitați să încetăm separarea și să ne conectăm autentic. Prin a fi autentici și prin a susține spații de autenticitate.
Lavinia Matei
https://www.facebook.com/profile.php?id=100008125698896
Sursa imagine: https://unsplash.com