Genialitatea

Albert Einstein a spus cândva că toţi copiii se nasc geniali.

Tu însuţi ai capacitatea de a atinge rezultate de valoare maximă în cel puţin un domeniu - nu trebuie decât să descoperi care este acesta. S-a demonstrat că nivelul la care se situează inteligenţa şi creativitatea este direct proporţional cu cantitatea şi calitatea stimulării mentale administrate. Ca orice muşchi, şi „muşchiul creativităţii", adică intelectul, devine cu atât mai puternic cu cât este mai bine antrenat. La fel de valabilă este şi reciproca: Cu cât este mai puţin stimulată şi utilizată, cu atât mintea devine mai puţin performantă. Atunci când studiezi un anumit subiect, îţi vin din ce în ce mai multe idei pe măsură ce aprofundezi cele studiate. Dacă două sau mai multe persoane studiază împreună, ele se stimulează una pe alta, iar rezultatul direct al acestei concentrări multiple îl constituie apariţia ideilor noi.

Mintea şi imaginaţia pot fi stimulate în primul rând prin lectură. Din păcate, majoritatea renunţă la a citi şi alte cărţi în afară de romane, îndată după încheierea studiilor. Cititul, mai mult decât orice, stimulează fluxul ideatic, iar acesta se îmbogăţeşte şi îşi sporeşte debitul cu atât mai mult cu cât este alimentat prin exerciţiu. Zicala „îl laşi, te lasă" nu e niciodată mai adevărată decât atunci când este aplicată creativităţii înnăscute. Teoria relativităţii a prins contur în imaginaţia lui Einstein şi nu pe tabla unei săli de clasă. Visând cu ochii deschişi, fizicianul şi-a imaginat că ar călători călare pe o rază de lumină. Gradul în care îţi accepţi şi îţi dezvolţi creativitatea nativă determină exact cât de departe poţi ajunge.

Din vremuri străvechi există ideea conform căreia mintea omenească este o parte dintr-un întreg mental mult mai puternic, o parte din subconştientul universal, din inteligenţa infinită, din subconştientul colectiv, din supra-conştient sau superconştient. Dispunem cu toţii de un supraconştient, la care facem apel în mod constant şi, totodată, în mod dezorganizat. Entuziasmul, emoţia, intuiţia şi capacitatea de pătrundere, creativitatea şi imaginaţia, motivaţia şi inspiraţia izvorăsc din acest supraconştient şi se supun controlului său. Această bogată rezervă de talent ne stă la îndemână, dar trebuie să găsim căile de acces către ea.

În mod tradiţional, numim „geniu" o anumită facultate pe care n-o înţelegem prea bine. Dacă sunt întrebaţi ce înseamnă „geniul", oamenii tind să răspundă că nu este vorba doar de intelect sau de emoţie, ci, poate, de o suprapunere a acestora. De altfel sunt numeroşi filosofii, savanţii, poeţii, prozatorii, pictorii şi muzicienii care recunosc că nu-şi dau prea bine seama cum le vin ideile.

Socrate a făcut un adevărat personaj din vocea sa lăuntrică şi 1-a numit daimantul său - cel despre care spunea că îl susţine şi-1 îndrumă, păstrându-i starea de seninătate sufletească până în clipele de pe urmă, când a trebuit să-şi bea cupa cu otravă. Nu vreau să spun că filosofia sa izvorăşte numai din această voce lăuntrică, ci doar că el s-a aflat sub influenţa supraconştientului. Descriindu-1 în cuvântul său rostit în faţa celor cinci sute unu judecători, Socrate a spus: Ceva divin, de natură spirituală, se pogoară asupra mea, ca un fel de glas pe care îl aud [...] şi atunci când apare, mă opreşte întotdeauna de la ceea ce mă gândesc să fac, dar niciodată nu mă îndeamnă să acţionez.

Este foarte interesantă această caracteristică a vocii lăuntrice (despre care vom vorbi ceva mai departe) - faptul că ne „spune" ceea ce nu trebuie să facem, nicicând ceea ce ar trebui făcut: este întotdeauna un fel de avertisment împotriva primejdiei.

Schopenhauer nota că: ideile mele filosofice au luat naştere înlăuntrul meu, fără intervenţia mea, în acele clipe când voinţa mea era ca şi adormită, iar mintea îmi era îndreptată spre o direcţie predeterminată.

Descriindu-şi senzaţiile încercate în momentul conturării ideilor sale sociologice, Rousseau declara că acestea îi veneau de la o sursă de inteligenţă din afara sa, care îl depăşea, astfel că: işi simţea capul cuprins de o amorţeală ameţitoare, asemănătoare stării de ebrietate.

Poetul William Blake spunea că îşi compunea poeziile: sub dicteu direct, câte treizeci de versuri deodată, fără vreun plan dinainte stabilit şi întrucâtva împotriva propriei mele voinţe.

Beethoven, care şi-a pierdut auzul, a „văzut", într-o singură străfulgerare, o întreagă simfonie, pe care, apoi, a pus-o pe hârtie în şase săptămâni. Mozart crea fără vreun efort conştient, manuscrisele sale nu necesitau vreo corectură şi, adesea, se dovedea în stare să compună în timp ce participa la conversaţia generală sau asista la un spectacol de operă. Hoffman îşi descria munca în termenii următori: pentru a compune, mă duc şi mă aşez la pian. Închid ochii şi notez pe hârtie ceea ce mă aud pe mine însumi dictându-mi din afară.

Despre Wagner s-a spus că întreaga sa creaţie este expresia unei intuiţii fundamentale.                                                         

Din toate aceste fapte se poate trage concluzia că inspiraţia este sinonimă cu un mesaj al părţii noastre supraconştiente, care păstrează contactul cu o sferă mai vastă decât ceea ce poate cuprinde conştientul nostru. Aminteşte-ţi bine, nu ţi s-a întâmplat să te afli la volan sau să te plimbi liniştit când, brusc, îţi vine o idee, pentru ca apoi, după luni ori chiar ani de zile, să te reîntâlneşti cu ea, s-o regăseşti materializată şi să-ţi spui: „Păi asta e ideea mea!"? Sigur că ţi s-a întâmplat, şi măcar datorită acestei experienţe, acceptă cu mintea deschisă faptul că dispui de un potenţial de o inepuizabilă bogăţie, care se manifestă sub forma ideilor şi a „geniului"; acceptă adevărul că te-ai născut ca să fii o fiinţă excepţională, capabilă de realizări excepţionale, cel puţin într-un anumit domeniu al vieţii.

Colin Turner

Sursa: Născut pentru succes - Editura Teora

Imagine:http://marketingland.com