In fața rănilor și a durerii suntem toți egali

Se spune că în fața bolii, când suntem neputincioși, și în fața morții suntem toți egali. Mai e ceva, însă: suntem egali și în fața durerii, a rănilor pe care le purtam în noi... De sute, de mii de ani...

Și pentru că nu am  înțeles încă asta, ne supărăm pe durere, pe tot ce ne iese în cale, căutăm explicații în încercarea de a ameliora sentimentul că suntem nedemni de iubire dar demni de singurătate si respingere.

În fața durerii și a rănilor pe care cu toții le-am adus în lumea asta, suntem egali. Și fiecare face față cum știe. Și poate părea bun. La fel cum poate părea rău. Demn. Sau nedemn.

Adevărul este că pe toți ne mai dor rănile ancestrale pe care am venit să le vindecăm.

Și când înțelegem că toți suntem o apă și-un pământ, când vom găsi compasiunea în noi, atunci ne vom vindeca. Până atunci, doar vom căuta călăi. Iar și iar. Aceștia ne vor rupe bandajele, vom țipa de durere apoi le vom pune la loc după ce călăul dispare. Apoi o luăm de la capăt. Și ne vom separa unii de alții în tabere, în niveluri, personalități, clase, religii, sexe...

Dar... când vom avea compasiune și nu vom mai exclude nimic și pe nimeni din asta, atunci ne vom vindeca.

În fața rănilor suntem egali. Dar și în fața COMPASIUNII.

Toți, o apă și-un pamant. Și un Cer, cu totii...