Inceteaza sa te tot scuzi pentru orice!

O spun atunci cand sunt in magazin si pentru o fractiune de secunda ma aflu in calea cuiva: „Scuze!”

Ma aflu in trafic, la gramada cu toti ceilalti si imi ia o secunda pana sa imi dau seama ca s-a facut verde: „Scuze!”

Uneori o spun chiar si atunci cand vorbesc cu mine insami. Acum cateva zile, stand de vorba la telefon cu o asistenta din cabinetul doctorului meu, aveam niste intrebari suplimentare pe care aceasta sa i le adreseze doctorului. Si mi-am cerut scuze pentru ca i-am cerut...sa-si faca meseria.

Scuze ii cer si sotului meu atunci cand ma ridic brusc, val-vartej.

Cerutul scuzelor a devenit un tic verbal, un obicei involuntar.

Si m-am cam saturat sa imi tot cer scuze.

Nu doar din cauza acestui cuvant simplu si umil. Scuzele au locul lor: atunci cand cineva la care tinem a fost ranit sau sufera, am putea spune „imi pare rau ca treci prin asta”.

Atunci cand facem o greseala care afecteaza cu adevarat pe altcineva, scuzele sincere sunt adecvate. Dar sincer, chiar si in aceste cazuri, aceste cuvinte nu fac o diferenta prea mare in comparatie cu actiunile noastre, indiferent ca e o simpla imbratisare pentru cineva care sufera sau ca ne reconsideram constient actiunile viitoare, astfel incat sa nu ne mai comportam in moduri in care ii ranim pe ceilalti.

La gradinita fiicei mele, educatorii nu ii pun sa isi ceara scuze atunci cand apare o inevitabila altercatie intre cei mici. Atunci cand Bennett loveste si darama castelul de nisip al Ambroziei, un profesor il indeamna pe Bennett sa o intrebe „exista ceva ce as putea face ca sa te fac sa te simti mai bine?”.

Aceasta intrebare transforma o scuza intr-un dialog, o oportunitate pentru corectare si ameliorare.

Mi-am urmarit copiii pe masura ce i-am oprit sa-si mai ceara scuze unul altuia atunci cand se pocnesc sau cand cand unul dintre ei ii fura o piesa de Lego celuilalt. „Intreab-o daca exista ceva ce ai putea face pentru ca sora ta sa se simta mai bine, te rog” – asta ii spun fiului meu atunci cand ii spune fetei mele „tanc”. Iar el face asta si raspunsul ma surprinde. „Vreau o imbratisare”, spune fiica mea in varsta de 3 ani, imbufnata. Ma uit la ei cum se imbratiseaza si cum atat durerea, cat si furia dintre ei dispare, ca inghitita de pamant.

Ca adult, sunt satula de toate scuzele, deoarece atunci cand adun toate scuzele aruncate in stanga si in dreapta de-a lungul unei zile, acestea devin o mare stiva. Si cand ma uit la mormanul de scuze cum vine gramada peste mine, ma simt de parca mi-as cere scuze pentru ca exist. Pentru ca ocup spatiu. Pentru propria-mi imperfectiune, pentru propria-mi umanitate.

Ma simt de parca ar fi un alt mod de a ma face mai mica, de a nu ma simti suficient de buna, de a-mi umbri propria-mi stralucire.

Iar atunci cand scuzele sunt etalate dupa ce am ranit cu adevarat sentimentele cuiva, este complet neadecvat.

Asa ca...gata! Imi pun povestile intr-un sac, in stilul George Constanza.

Dar ca orice obicei pe termen lung, schimbarea nu este usoara.

Astazi am inceput sa schimb sensul pe un drum aflat in constructie. Uitandu-ma la drumul prafuit, am observat ca blocam traficul pentru cateva momente in timp ce eu imi corectam parcursul.

Am facut o grimasa, facand cu mana si am inceput sa imi cer scuze.

Pentru o secunda m-am gandit sa las geamul jos si sa il intreb pe cel care dirija traficul si pe cei aflati in spatele meu „exista ceva ce as putea face ca sa va simtiti mai bine?”. Gandul in sine m-a facut sa chicotesc. Poate ca amintindu-mi de acea intrebare, incet, am inceput sa discern cand sunt necesare scuzele si cand sunt necesare amendamentele sau cand un simplu zambet este suficient. Imi pun intrebarea si in acelasi timp, imi blochez obiceiul de a imi tot cere scuze, invatand in acelasi timp sa investighez daca exista ceva concret ce as putea face pentru a ameliora situatia atunci cand ranesc pe cineva la care tin.

Cu toate acestea, reactia mea naturala era sa ma pun singura la zid. E ok, mi-am spus. „De ce ii faci cu mana acelui tip?”, m-a intrebat fiul meu de pe bancheta din spate. „Il cunosti?”. Atunci mi-am soptit mie insami: „te iert pentru ca esti umana”.

I-am raspuns fiului meu: „Mami a facut o greseala mica”.

Si atunci mi-am reamintit: „nu trebuie sa iti ceri scuze tot timpul”.

Cu o mica umbra de ingrijorare in voce, fiul meu m-a intrebat: „chiar ai gresit?”

„Da”, i-am raspuns. „Dar e in regula.”

Sursa: http://www.elephantjournal.com

Traducere: Alice Danila