Instrumentele transformării interioare: ALCHIMIA DURERII

Experiența umană doare. A fi identificați cu o parte din noi înșine este echivalent cu a nu percepe Întregul care suntem. De-aici provine durerea, de orice fel, la fel ca și frica, însingurarea, furia, frustrarea, judecata de sine, rușinea, vinovăția. Toate acestea sunt stări de articulare ale Ființei aflate sub imperiul uitării adevărului despre sine. Ruptura interioară naște durere. Durerea naște frica, iar frica le naște pe toate celelalte. Cu cât suntem identificați cu o parte mai îngustă din noi înșine, cu atât durerea și frica sunt mai generalizate. A fi identificați exclusiv cu propria noastră minte, a crede că suntem mintea noastră este una dintre cele mai răspândite forme de identificare cu o realitate parțială a Ființei. Faimosul Ego nu este decât un complex de identificări interioare, adică o ruptură interioară structurată. Este articulat în întregime de către minte. Acest personaj complex numit generic Ego, cuprinde nenumărate alte personaje interioare pe care le scoatem la iveală în funcție de diferitele noastre relații. El și toate personajele interioare sunt surse directe ale durerii care decurge din limitare.

                                                                                                                       ”pradă fiarelor îndoielii mă aflu
                                                                                                                          și flăcărilor durerii. cine sunt?,
                                                                                                                     strigă îngerul în trup de cal
                                                                                                                       alergător pe câmpiile iluziei.”

Ruptura interioară

Cu toate acestea, ar fi o eroare să ”luptăm” împotriva acestor personaje interioare. Căci am lupta împotriva propriilor noastre creații, adică a unei părți din noi înșine. Sunt mulți aceia care fac acest lucru, devenind prizonieri ai conflictelor interioare. Neînțelegerea naturii adânci a Ființei conduce la această situație conflictuală. A lupta împotriva Ego-ului, a propriei minți care-l articulează sau a oricărui personaj interior ”indezirabil” produce un nou fel de durere: aceea a criticii de sine, a negării și a tuturor consecințelor acesteia.

Adevărata soluție vine, desigur, din practicarea Conștienței. Aceasta este Calea Maestrului Interior. Calea Prezenței și a Conștienței care deschid porțile către înțelegerea prin experiență directă a naturii adânci a propriei Ființe. Către explorarea directă a modului în care, aflați în experiența umană, creăm dimensiuni noi ale Ființei, ne identificăm cu ele pentru ca în cele din urmă să descoperim că suntem mai mult decât atât. Acesta este cazul și pentru identificarea cu spațiul mental, cu structurile egotice, cu sisteme întregi de credințe și convingeri, cu personaje interioare mai mult sau mai puțin agresive. Procesul transformării interioare trece printr-un punct în care, pur și simplu, descoperim că toate aceste identificări nu au fost decât moduri de a merge mai departe în situații dificile. Au fost moduri, până la urmă, de a supraviețui în mediul dens și dificil al încarnării. Nu devenim identificați cu aceste aspecte ale Ființei noastre de proști sau de slabi, nici pentru că cineva ne-a condamnat la asta, ci pentru că la un anumit moment dat aceasta părea singura soluție de a supraviețui. Nu a fost o eroare, ci calea de a merge mai departe. Eroarea ar fi aceea de a rămâne în identificare, deși situația a dispărut. Ar fi o eroare să facem din soluția acelui moment o strategie pentru întreaga noastră existență.

Experiența durerii

A trăi în corp implică a uita adevărata noastră identitate. Ne trezim singuri și orbi, într-o lume uriașă și densă, în care nu putem percepe mai mult decât cu simțurile omenești. Asta ne umple de spaimă, ne conduce către închidere și prudență, către apărare sau atac, către a face strategii de supraviețuire. Realitatea umană în identificare este dureroasă, emoțiile sunt copleșitoare, pe măsura scenariilor pe care le elaborăm de la nivelul minții despre realitate. Devenim, în funcție de experiența noastră de viață, niște ființe mai mult sau mai puțin înfricoșate, judecătoare, proiectăm asupra celorlalți sau a lui dumnezeu însuși, responsabilitatea pentru experiența noastră, vinovăția pentru durerea noastră și pentru frica noastră. Lipsa de asumare merge mână în mână cu durerea, judecata și proiecția. Cu toate acestea, durerea nu dispare. Viața pare o luptă permanentă pentru evitarea durerii, iar atunci când plăcerea este disponibilă, o refuzăm, în numele obișnuinței de a suferi. Ba chiar, cele mai perverse forme de identificare fac din durere o virtute, din suferință o cale spirituală sau o cerință a destinului, transformând-o într-o dogmă.

”ceea ce am uitat e umbră rece,
ceea ce caut e ardere,
oceanul tulbure al inimii mele
nuntește cerul și pământul,
lumina și întunericul, focul și apa
într-o singură respirare”

Budismul spune că durerea e inerentă existenței umane, dar suferința nu e necesară. Suferința este o durere prelungită mental. Epigonii lui Christos au făcut din suferință o virtute și au transformat imaginea Tatălui într-una a Judecătorului absolut, proiectând frica umană în imaginea divinului și creându-l după chipul și asemănarea unei umanități înfricoșate. Toate sistemele mistice ale umanității, în lunga sa traversare a experienței dualității, a împărțit Ființa în principii antagonice ireductibile, creând astfel durerea rupturii, a dualității, a alienării.

Această ruptură este pe cale să fie depășită în aceste timpuri pe care le trăim împreună.

Suntem perfect conștienți scriind aceste rânduri, de implicațiile lor: nu numai că suferința nu este necesară, dar durerea inerentă a stării de încarnare poate fi folosită ca un extraordinar de sensibil instrument al transformării interioare.

Cum poate fi folosită durerea ca instrument al transformării interioare?

Ori de câte ori ne aflăm pe noi înșine prăbușiți în durere, suntem identificați cu un anumit aspect al ființei noastre. Cu alte cuvinte nu ne aflăm în Centru. În Zero. Maestrul Interior este absent, câtă vreme suntem identificați cu durerea. ”Mă doare”, această formă reflexivă a exprimării durerii conține o capcană. Devenim una cu durerea și o experimentăm ca și cum am fi durere. Primul semn al întoarcerii Maestrului Interior ar fi detașarea de durere. Exprimarea mai potrivită este ”simt durere”. Stările noastre interioare nu sunt altceva decât modulări ale energiei interioare. Noi înșine suntem aceia care operăm aceste modulări. ”Simt furie” nu este același lucru cu ”sunt furios”. ”Simt tristețe” este foarte diferit de ”sunt trist”. Atunci când ”simt tristețe”, nu mai sunt una cu tristețea, ci, mai curând, mă aflu într-un spațiu interior oarecum neutru, capabil să perceapă tristețea fără să devină una cu ea. Este primul pas către eliberarea de identificarea cu diferitele stări care articulează spațiul interior. Dacă nu sunt una cu energia fricii, a tristeții sau a durerii în general, atunci o pot simți fără să alunec în ea.

Procesele curgătoare ale Ființei

Al doilea pas esențial este a nu judeca diferitele stări dureroase ale energiei interioare. Nu este ”o problemă” faptul că simt această durere. Nu e nevoie să mă lupt cu ea, nici să o anihilez. Frica, furia, tristețea și alte stări de articulare ale Ființei sunt firești. Nimeni nu ne-a învățat vreodată ce să facem atunci când ne este frică, furie sau simțim tristețe. Ne-au spus așa: ”trebuie să fii curajos, trebuie să-ți înfrângi furia, tristețea e de prost gust”, etc. Dar nu ne-au spus cum să facem pentru ca aflați în mijlocul fricii să găsim curajul. Curajul nu este absența fricii, ci puterea interioară ca, în ciuda fricii pe care o simțim, să acționăm ca și cum nu ne-ar fi frică. La fel este cu furia, cu tristețea, cu dezamăgirea și cu orice altă stare inconfortabilă de articulare a energiei interioare. Antidotul nu este anihilarea stării respective, ci puterea de a acționa în această dimensiune ca și cum nu am simți-o. Fără să o negăm, fără să luptăm cu ea. Acest lucru este posibil doar dacă cunoaștem adevărata natură a stărilor interioare. Sunt doar modulări ale energiei.

”unduitor ca un pește de foc
străbat beznele lichide ale uitării,
privirea mea se întoarce în cercuri
scormonindu-mă pe dinlăuntru.
sunt orb.”

Traversăm ani și ani de ”educație” fără ca vreodată să ni se pomenească despre marile trăiri ale ființei umane. Nu știm nimic despre frică și furie, deși trăim zilnic cu ele, după cum nu știm nimic despre iubire, pace, adevăr, deși vorbim zilnic despre ele. Nimeni nu ne-a spus vreodată că frica e normală, că durerea e normală, că sunt stări care nu sunt ”o problemă”. Și, mai ales, nimeni nu ne-a spus vreodată că pentru a depăși frica sau durerea, trebuie mai întâi să o acceptăm ca stare a propriei noastre ființe. Dacă nu o acceptăm, ne vom lupta cu starea, iar acest lucru o va accentua. Lupta cu durerea amplifică durerea, nu o diminuează. Lupta cu frica, amplifică frica. Pentru a fi depășită, starea trebuie recunoscută, validată și integrată.

Asumarea creației interioare de stări

Energia oricărei trăiri, a oricăruia dintre lucrurile pe care le simțim, nu vine din neant. Durerea, frica, tristețea și toate celelalte forme de articulare ale energiei interioare nu există independent de noi. Ele sunt, cum spuneam, modulări ale unei energii care curge din noi, din centrul Ființei noastre, în mod natural. Realitatea pe care o experimentăm își are izvorul în noi înșine, iar modulările acesteia sunt în puterile noastre, în măsura în care suntem conștienți de ele. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de faptul că pot modula realitatea interioară. Ei cred că cineva din afara lor, contextul, alți oameni, sistemul, dumnezeu, oricine poartă responsabilitatea pentru stările lor. ”Tu ești de vină pentru suferința mea”. E un fals confortabil. Celălalt poate fi un declanșator pentru durerea mea, dar numai eu sunt responsabil pentru perpetuarea durerii sau pentru rămânerea în ea. Stările vin și pleacă. Rămânerea în energia lor este o alegere.

”memoria unei ființe arzătoare locuiește în mine.
cine sunt? o ființă de întuneric visându-se lumină,
sau mai degrabă o ființă de lumină rătăcită
în întunericul uitării? inima mea bate,
fără formă.”

Pe parcursul procesului de transformare interioară descoperim deci că: 1. Nu suntem una cu stările noastre interioare, 2. Stările noastre interioare, oricât de inconfortabile ar fi, nu sunt decât modulări ale unei energii neutre care-și are izvorul în noi înșine, 3. Conștienți fiind de primele două puncte, putem în sfârșit, ALEGE felul în care modulăm energia interioară. Este un act de Creație Conștientă de Realitate interioară.

Conștiență, responsabilitate, alegere

Putem, desigur, alege să rămânem în experimentarea durerii, pentru orice motiv. Dar această alegere implică responsabilitatea stării. Eu sunt cel care alege să rămână ancorat în durere. Și tot eu pot ieși din experiența durerii, atunci când doresc. Nu depinde de altcineva. Conștiența deci, aduce după sine asumarea responsabilității pentru stările experimentate, dar și posibilitate eliberării de ele, fără a depinde de celălalt sau de context.

Ființele umane funcționează în câmpuri de realitate și experiență rezonante. Adică, atunci când cineva este furios de pildă, cei dimprejurul său simt și tind să devină furioși. Intră în rezonanță. Există câmpuri de furie, de frică, câmpuri mentale în care mulțimi imense de oameni sunt prizonierii unor articulări care aparțin conștiinței de masă. În absența conștienței, a auto-observării permanente, este imposibil să scăpăm din aceste capcane, și imposibil să devenim stăpânii spațiului interior. Suntem prizonierii durerii care se anclanșează prin rezonanță. Sigur, această durere are culorile și motivațiile situației personale, pare că este a noastră și că avem toate motivele să băltim în ea. Dar, în realitate, motivele personale ale durerii sunt doar pretextul pentru a ne ancora în câmpuri colective de durere. Personajele interioare sunt activate imediat de context. Este, din nou, confortabil. ”Nu eu sunt responsabil pentru starea mea. Ceilalți. Mă doare atitudinea lor, purtarea lor, insensibilitatea lor, etc. Ei sunt vinovați pentru durerea mea.” Este un rol care supraviețuiește doar pentru a se auto-justifica.

Durerea aspectelor

Durerea nu este a Ființei, ci a aspectelor sau a rolurilor pe care le jucăm în dimensiunea umană. Durerea provine din ceea ce credem că suntem, nu din ceea ce suntem cu adevărat. Nu spunem aici că durerea este o iluzie. Durerea există, este reală ca experiență a Ființei identificată cu un aspect al ei. Numai că orice aspect este o creație. Propria noastră creație, de-obicei inconștientă. Este momentul pentru a deveni conștienți că noi suntem aceia care creăm diferitele aspecte ale Ființei noastre, și stările lor. Facem prin intermediul gândirii. Felul în care gândim realitatea este propriu fiecăruia dintre personajele interioare care-și dispută scena conștiinței. Relația între identificare și durere este indisolubilă. Orice moment în care nu suntem conștienți poate deveni un moment de durere. Și aici intervine funcția transformatoare a durerii, ca un fel de alarmă semnalizând ieșirea din starea de Zero, ieșirea din Conștiență, îndepărtarea de acel Centru al Ființei care creează toate realitățile experimentate.

”pentru a fi, lumina visează întunericul,
oceanul visează explozii solare,
o femeie visează bărbatul,
pentru a fi, orice cuvânt visează tăcere,
orice înger, un om,
orice mișcare visează neclintirea transparentă
a Sursei.”

Situațiile de viață, relațiile în care suntem implicați, contextul vieții noastre, interacțiunile cu ceilalți, nu sunt decât oglinzi ale evenimentelor și stărilor care survin în spațiul interior. O agresiune din ”exterior”, nu este decât reflexia propriei noastre agresivități, un cuvânt, o ”jignire” din partea cuiva, nu este decât expresia propriei noastre judecăți de sine, materializată în context. Cineva ne ”părăsește”. Este expresia felului în care noi înșine ne-am părăsit, identificându-ne cu un aspect al Ființei. Toate ”atacurile” care creează durere și care vin din ”exterior”, la o privire mai atentă se revelează drept ceea ce sunt cu adevărat: atacuri ale propriilor aspecte, derivate din ruptura interioară, din alienare, din părăsirea Centrului, din inconștiență. Căutăm în exterior tot ceea ce nu ne oferim singuri, iubirea, respectul, încrederea, speranța. Și pentru că exteriorul nu e decât o reflexie a interiorului, ceilalți ne refuză ceea ce nu ne dăm singuri. Ne vom simți trădați, înșelați, loviți, mințiți, părăsiți și asta va provoca durere. Tentația de a-l învinui pe celălalt este imensă și este calea cea mai obișnuită. Dar adevărul este că celălalt nu face decât să exprime propria noastră atitudine față de noi înșine. Noi ne trădăm pe noi înșine, ne mințim, ne înșelăm, ne lovim fără milă auto-judecându-ne, noi ne părăsim pe noi înșine în virtutea ideilor care ne-au fost inoculate, noi suntem aceia care nu avem respect pentru Creatorul din interior, noi suntem aceia care avem o părere mizerabilă despre ceea ce suntem, dar așteptăm să fim validați din exterior. Iar dacă această validare nu vine, atunci celălalt este vinovat pentru asta. Ne scufundăm în durere, în regrete, în auto-critică, în depresie, furia mocnește înăuntru, astupată de plumbul greu al convingerii că realitatea e dușmănoasă, că avem ghinion, că ceilalți sunt răi și nerecunoscători, că viața e nedreaptă și că de fapt, suntem condamnați la durere și la suferință de un dumnezeu ticălos. Suntem incapabili să deslușim în această prăbușire propria noastră Creație și capcana propriilor noastre identificări.

”nesfârșită e căutarea în cercuri.
între două bătăi ale inimii mele
universuri se nasc și se sting
de jur împrejur. haosul
se stinge în cosmos. ascult.”

Alternativa este accesibilă însă tuturor celor dispuși să-și asume statutul de Creatori conștienți ai propriei realități și pregătiți să perceapă adevărata natură a Ființei. Orice moment de durere este ocazia de a ne întoarce atenția către interior, de a reintra în starea de Prezență. Durerea nu este decât semnalul că ne-am rătăcit pe culoarele minții, că sunt active roluri vechi. Este semnalul că am pierdut echilibrul.

A gândi realitatea, doare!

Luați orice situație dureroasă din viața voastră. Nu e nici o surpriză faptul că durerea vine, pentru majoritatea oamenilor, din aceleași identificări. Contextele, scena pe care se petrece drama, pare diferită, dar pretutindeni se joacă aceeași piesă de teatru al aspectelor. Retrageți-vă întreaga atenție în interior, pe respirație, pe a simți. Veți constata imediat că, odată retrasă atenția din procesele de gândire a realității, durerea se diminuează. Ne doare ceea ce gândim despre realitate, nu realitatea. Iar gândirea este cea care articulează aspectele noastre. Fiecare aspect gândește în felul său, are propriile sale criterii și propria sa ”experiență de viață” care-i justifică poziționarea și rămânerea în durere. Inclusiv boala fizică, expresia cea mai densă a durerii, își are originea în felul în care articulăm realitățile interioare. Nu este decât o condensare la nivel corporal al atitudinilor, judecăților, sistemelor de referință pe care le au diferitele noastre aspecte. Nu există ghinion, nici injustiție la nivelul Ființei. Există doar creație mai mult sau mai puțin conștientă. Cu cât mai puțină Conștiență, cu atât mai multă durere. Cu atât mai multă criză.

”ascult nemișcat,
până când lumina se naște din întuneric,
până când îmi cresc aripi, până când
apa trupului meu naște ruguri aprinse,
ochiul meu naște privirea, mâna mea naște facere
și inima mea naște simțire. ah,
toate acestea nu există decât
dacă eu ascult nemișcat.”

Există chiar o anumită voluptate a durerii. Durerea ca mod de viață. Problemele, ca rost de a fi. Cine am mai fi noi, fără problemele noastre care ne conferă o identitate, un subiect de discuție, un mod de a capta atenția și energia celorlalți? Ba mai mult decât atât, există ”căutători spirituali” care fac din călătoria descoperirii de sine o nouă bătălie și care simt durere la gândul că nu sunt destul de ”iluminați”. ”Mai am câteva probleme de rezolvat, și apoi totul se va schimba.” Nu e decât un nou mod al ego-ului de a rămâne în identificare, de a avea ceva de rezolvat, un drum de parcurs, o misiune de îndeplinit. Câtă vreme nu suntem acolo unde ne-am dori să fim, e un motiv de durere, de insatisfacție, de luptă. Dar asta presupune o negare a acestui moment, a ceea ce suntem chiar acum, ceea ce este chiar sursa durerii.

De aceea singura soluție reală este acceptarea acestui moment, exact așa cum este și explorarea, din starea de Prezență, a ceea ce noi numim

Centrul Tăcut

Este spațiul interior în jurul căruia se nasc și se dizolvă toate aspectele noastre. Centrul ascultă vocea oricărui aspect, o validează și o lasă să se stingă în tăcerea Ființei, fără să o nege, fără să se lupte cu ea. Centrul este acel spațiu care acceptă toate vocile interioare ale aspectelor, simțind cu acuitate totul. Această stare de echilibru interior care este asociată cu Prezența, simte durerea ca atribut al diferitelor aspecte, dar nu se identifică cu nici unul dintre ele. Este singura ”strategie” care poate conduce la disoluția durerii, exclusiv prin non-identificare. Este practica Maestrului Interior. Este un fel navigare pe valurile diferitelor stări, diferitelor percepții, este o artă de a trăi, de a experimenta splendoarea Ființei, de a percepe, de a exprima. Este arta Creației Conștiente de Realitate. Este splendida natură a ființei umane care recunoaște în sine darul și harul de a fi o scânteie din marele Creator. Fiecare gest, fiecare respirație, fiecare simțire, fiecare mișcare devine un act de creație conștientă, atentă, deschisă și conectată cu tot ceea ce există.

”păsările pășesc pe aer, lumina pășește pe întuneric,
îngerul pășește pe om.
omul nu pășește pe nimic. ce durere!
până când din adâncul inimii sale
izbucnește amintirea:
eu pășesc șezând, ca o inimă!”

Maestrul Interior nu este… nesimțit. Nu este imun la durere, nu este nepăsător. Echilibrul său, ancorat în Centrul Tăcut al Ființei, nu este unul închis față de realitate. Atitudinea sa interioară este de deschidere, de transparență în fața a tot ceea ce vine. Grația sa vine nu din forță, nu din luptă, nu din închidere față de realitate, ci din transparență. Din non-identificare cu nici una dintre energiile modulate pe care le simte. De aceea, Maestrul Interior este partea liberă a Ființei. Liberă, în adâncul său, de rolurile care se nasc din el însuși. Libertatea sa față de durere nu vine din negarea durerii, ci din înțelegerea profundă a mecanismelor interioare din care se naște durerea. Și din Alegere. El percepe faptul că natura ultimă a unei ființe umane este un nimic care simte totul, care percepe totul, o Conștiință a cărei mișcare, oricât de fină, creează o realitate și o experiență în același timp. Gândirea, emoția, energiile de orice densitate, inclusiv cele dense ale corpului nu sunt altceva decât mișcări ale acestei Conștiințe.

Rolurile noastre nu sunt decât moduri de a experimenta și de a crea realitate pe diferite paliere ale propriei Ființe. Dar, acesta este, deja, un alt subiect.

Un instrument al trezirii

Conștiența modurilor în care modulăm energia interioară, conștiența aspectelor adică, este piatra de boltă a procesului de transformare interioară, și are legătură cu conștientizarea adevăratei surse a durerii. Durerea are ca sursă înstrăinarea de Centru, amnezia spirituală a ceea ce suntem, uitarea adevăratei noastre naturi. Ne scufundăm în propria noastră creație, și uităm că este creația noastră. Durerea acestei uitări, într-o bună zi, ne trezește la adevărul despre noi înșine. În felul acesta durerea este un instrument al reamintirii.

”din arderea transparentă a inimii mele
imi nasc aripa stângă și pe cea dreaptă,
o femeie și un bărbat,
mângâierea și sabia.
de aceea nu port nici un nume.
zborul meu este înlăuntru.”

Avem de-a face cu un fel de alchimie interioară, al cărei catalizator este durerea. Este un fel mecanism de protecție al Ființei, pentru a nu uita definitiv că orice experiență este o creație, pentru a nu ne scufunda pentru totdeauna în labirintul nesfârșit al propriilor noastre trăiri. În orbirea generată de experiența alienării de Centru, umanitatea a presupus că suntem condamnați la durere de către o divinitate neîndurătoare, că trebuie să ne mântuim pentru vreo vinovăție inimaginabilă, pentru un păcat. Este o proiecție. ”Nu eu sunt creatorul durerii. Altcineva. Dumnezeu. Înseamnă că am greșit ceva, am comis ceva foarte grav. Trebuie să plătesc pentru asta. Mântuire prin suferință.” A venit timpul să lăsăm în urmă această perspectivă care aparține în întregime vremurilor amneziei spirituale.

Agnis – Calatoriainimii.net

(ilustrațiile arzătoare ale acestui articol sunt culese de pe net. mulțumesc autorilor anonimi. poemul împrăștiat pe sub ilustrații, pus cap la cap, se numește ”Ardere” și este dedicat aripii mele stângi, AmmaRa, fără de care aripa dreaptă n-ar fi avut nici o noimă. )

PS. În mod sincronic, chiar în timpul în care scriem aceste rânduri, un Creator, mai degrabă inconștient din preajma noastră, alege, cu voluptate, întoarcerea la durere. Toată viața sa a fost dureroasă. Acum ar putea alege altfel. Și totuși, obișnuința durerii, identitatea pe care și-a creat-o din durere, confortul de a rămâne în vechile roluri este mai puternic decât dorința eliberării. Poate că următorul nostru articol va fi despre frica de a fi liberi. Ce naiba să facem cu libertatea noastră? Imaginați-vă că puteți, chiar acum, crea absolut orice doriți. Ce ați face cu această putere extraordinară? Nimic important. Puterea de a crea este direct proporțională cu responsabilitatea propriei realități, cu gradul de Conștiență și cu transparența Centrului. Nici una dintre acestea nu poate fi falsificată.