Iubirea e un spațiu în care am dreptul să exist și să fiu imperfectă
Astăzi am reflectat asupra iubirii. Dincolo de simțire și de cunoașterea prin trăire proprie, sunt o femeie căreia îi place să gândească foarte mult, să analizeze, să pună bucăți de puzzle împreună și să aducă și în minte pacea care rezultă din înțelegere, însă nu înțelegerea căpătată din cărți, ci cea stârnită prin alte căi, dar procesată și integrată în mintea mea.
Și cum spuneam, m-am gândit la iubire. La cea de sine, pe care n-am cunoscut-o mult timp, dar pe care o construiesc clipă de clipă. De la abuz de sine la dragoste de sine, e o cale lungă, cu multe stații. Una dintre ele, a fost pentru mine iubirea de sine nesănătoasă și egoistă. Dar, de la un tipar de people pleasing adânc înrădăcinat, stația asta a fost necesară pentru mine. Am avut nevoie să învăț să fiu și să trăiesc doar pentru mine, ca să am un spațiu sănătos la care să mă întorc când merg să ofer altora și să mă asigur că nu revin în spațiul de abuz.
Și m-am tot întrebat azi ce e iubirea acum pentru mine? Dacă las la o parte tot ce știu că ar trebui să fie, dacă las la o parte simțirea și doar încerc să explic cuiva care nu știe cum să se iubească, cum să o facă, ce îi spun eu cu autenticitate, că e iubirea?
Și am revizitat stațiile mele. Victima. Suferința. Umbrele. Depresia severă. Morțile și renașterile. Căderile, ridicările, recăderile, reridicările. Greșelile. Am simțit adeseori în procesul ăsta iubirea Divină, care aproape că mă copleșea. Era atât de caldă, de blândă și de vindecătoare încât simțeam că vindecă totul în mine. Dar, dincolo de aceste momente copleșitoare de grație Divină, mi-am dat seama că iubirea, așa cum am învățat-o eu și cum o învăț în continuare, este…pur și simplu spațiu. Un spațiu în care toate părțile din mine pot fi văzute.
Uneori pot simți iubire curată chiar și pentru cele mai întunecate cotloane din mine, dar alteori nu pot. Și atunci când nu pot, iubirea e doar spațiu. Și sinceritate. Mă văd. Și sunt în siguranță să mă las văzută de către mine însămi. Și, pas cu pas, lăsându-mă văzută, ajung să simt și iubire pentru părțile cu care mă obișnuiesc.
Iubirea mea e spațiu. Un spațiu în care am dreptul să exist. Și să fiu imperfectă.
Autor: Lavinia Matei