La naiba cu misiunea personală... serioasă, sau oda simplă a Bucuriei !
La naiba cu încrâncenarea! La naiba cu seriozitatea în căutarea misiunii personale! La naiba cu scopul şi durata vizitei pe Pământ şi mai ales cu obiectivele de îndeplinit aici! La naiba cu tot ce mi-a ocupat timpul ani şi ani şi mi-a dat o importanţă de om în toată firea, de persoană ocupată, de om matur, serios şi cu o treabă foarte însemnată pe lumea aceasta! La naiba, la naiba, la naiba…ducă-se! Unde să se ducă? Oriunde e loc de ele! Către oricine vrea să fie ocupat cu … încrâncenarea! Nu, mulţumesc, nu e cazul meu. Nu mai e! De ce? Uite, d’aia! Căci prea a trecut viaţa pe repede înainte când eu eram atât de ocupată să-mi găsesc mare misiune personală! Şi toate acestea m-au transfomat într-o minunată, magnifică, înfloritoare persoană matură, uşor bolnavă şi uşor confuză. Foarte serioasă şi încrâncenată însă! Plină de treabă.
Că ajunsesem de nu mai ştiam de e misiunea mea să salvez planeta, sau tot Universul! Şi toate acestea uitând să mă salvez pe mine. Să salvez delfinii, sau mai întâi pitulicele pe cale de dispariţie! Să iubesc copiii orfani, sau poate toţi copiii? Păi şi de bătrânii din orfelinate cine se ocupă? Când mai e timp de problemele din sistemul asigurărilor de sănătate? Sau poate să mă dedic luptei împotriva schimbărilor climatice? Dar ce fac cu inaniţia? Cât despre situaţia economică a ţărilor subdezvoltate nici nu mai vorbesc…
Şi hai că în chestiunea subiectelor lumeşti mai era cum mai era, dar când venea vorba de chestiuni spirituale înalte care să justifice într-adevăr o misiune personală pe măsura mea, lucrurile se adânceau în seriozitate. Că doar nu iei în glumă cuvântul Domnului…Şi nu te joci cu un asemenea subiect. Plus că pentru a-mi justifica mie prezenţa pe acest pământ aş fi vrut să fie măreţ, grandios şi fabulos laolaltă. Să rămână înscris în istorie. Uneori dimineaţa, îmi vedeam numele brodat la periferia Universului cu fir de stele, iar lucrul acest îmi dădea un aer de seriozitate aparte, de pur şi simplu dacă mă opera cineva să mă întrebe cu ce sunt încălţată, nu aş fi ştiut să-i spun…Nu de alta dar căutarea serioasă a acestei misiuni nu mă lăsa să îmi aplec privirea spre chestiuni absolute banale pentru bieţii muritori.
Şi cred că cel mai grav stadiu al fiinţei mele de atunci a fost atunci când am încercat să stabilesc o prioritizare a scopurilor, care să mă ducă totuşi spre împlinirea misiunii mele personale…aceea cea mai înaltă! Şi uite cum eu stăteam în acest spaţiu şi afară Soarele lumina senin fiecare secundă şi îşi vedea liniştit de “rutină”, iar viaţa curgea lin dintr-un prezent în alt prezent, fluturii cred că zburau cu aceeaşi rigoare, iar iernile (sunt absolut convinsă acum, sîc!) veneau pe Pământ la fel de simplu cum plecau. Nici munţii nu cred că se înalţau încrâncenat, nici valurile nu erau serioase în unduirea lor. Asta simt acum, dar atunci tot ce auzeam era: cea mai înaltă, cea mai înaltă, cea mai…! Iar declicul a venit într-un refren al acestei melodii ce rula de ani pe un picup stricat…cea mai înaltă…cea mai înaltă…înaltă.
Păi, florile, aerul, dimineţile minunate, mugurii aceştia senzaţionali care pocnesc după iarnă, apusul soarelui în mare sau răsăritul lui de după munte, frunzele care cad fără să aibă aprobare, gâzele haotice din curtea mea, râsul oricărui copil, joaca lui nevinovată, plânsul lui…şi iar, zâmbetul lui…bucuria…Pentru cine sunt misiuni? Ale cui misiuni or fi? Sau ele nu-s aşa înalte? Poate că sunt pe grade de importanţă. Că doar un rege sau un preot nu- sunt la fel de importanţi… ca mama care îmi face mie cozonaci la fiecare sărbătoare şi mă aşteaptă acasă cu ei abia scoşi din cuptor. Cam dă cu virgulă! Ceva dă cu virgulă!
Şi atunci mi-am luat oglinda aproape şi am văzut că nu recunoşteam personajul oglindit în ea! Făcuse riduri de la atâta căutare, albise de la atâta încrâncenare, slăbise de la atâta înstrăinare…de sine! Mergea greu şi apăsat, umerii purtau mii de Sisifi ascultători care-şi vedeau nestingheriţi în împlinirea misiunii lor personale, ochii erau cusuţi de la atâta nelumină, iar gura se pierduse …departe…căutându-şi zâmbetul pierdut. Abia văzându-mi oglindirea am înţeles că nu mai sunt… aproape deloc! Şi în mod cert nu mai sunt de ceva vreme Bucurie! Că în atâta căutare pierdusem tot, mă pierdusem pe mine şi nimic din tot ce avusesem în căutările mele nu exista. Întâi am început să plâng, apoi să râd…ia râsul mi-a descreţit fruntea şi mi-a topit ridurile. Şi apoi a fost din ce în ce mai simplu. În ziua în mi-am zâmbit mie din inimă, am simţit că misiunea mea CEA MAI ÎNALTĂ pe acest tărâm… habar n-am care este…dar e în mod cert cu BUCURIE! Poate sunt mai multe şi poate nu-i niciuna! Şi dacă tot nu ştiu care este, măcar să mă bucur! Plenar! Simplu! Ca într-un joc! Să-mi transform fiecare trăire în misiunea mea! Să-mi onorez sufletul prin bucurie, inima prin zâmbet, mintea prin linişte, trupul prin dans! Azi! Mâine? Habar n-am! Şi nici nu mă interesează să aflu acum.
Şi da, toate misiunile sunt înalte! Pentru că vin din acelaşi loc în Creaţie! Sunt înalte şi înălţătoare şi merită acelaşi respect! Şi chiar de n-ar fi aşa, nu sunt în măsură să le stabilesc eu importanţa! Pentru că nu le-am creat eu. Eu doar le pot onora pe acest Pământ fiind la fel de implicată şi în mirositul unei flori, ca şi în lupta cu schimbările climatice. Iar acest lucru îmi iese…surpriză…fără încrâncenare! Doar cu bucurie. Bucuria momentului prezent care apare atunci când onorezi orice lucru al Creaţiei. E măreţ şi cel mai înalt să respecţi creaţia în toate formele ei cu bucuria unei vieţi simple, neîncrâncenate şi fără grade de importanţă.
Roxana Alexe