Mai este sămânţă de frumos în oameni...
Adânc, în inima fiecărui om, sălășluiește o sămânță de frumos. Uneori uitată, alteori sugrumată de greutatea lumii, dar niciodată pierdută. Este acolo, vie, ca o promisiune nerostită, ca un cântec pe care doar sufletul îl știe, așteptând să fie auzit.
Sămânța aceasta nu se vede la suprafață. Este îngropată sub straturi de neîncredere, sub tăceri apăsătoare, sub rănile unei lumi grăbite. Dar măreția ei nu se pierde. Chiar și în întunericul cel mai dens, ea pulsează, hrănindu-se din rădăcini invizibile. Și poate, doar poate, frumosul din oameni are nevoie de întuneric pentru a deveni mai puternic, mai luminos.
Când ne apropiem de oameni, când îi privim cu ochii larg deschiși, fără mască, fără frică, ceva în noi începe să se schimbe. În liniștea dintre cuvinte, în gesturile simple și tăcute, descoperim frânturi de lumină. Frumosul se arată acolo unde ne așteptăm mai puțin: într-un zâmbet timid, într-o mână întinsă fără pretenții, într-un “mulțumesc” rostit cu inima plină.
Dar, să scoți la lumină această sămânță este o artă. O artă delicată, ca o partitură compusă din tăcere și răbdare. Este nevoie de iubire adevărată, de acea iubire care nu cere nimic, care nu impune, ci doar oferă. Sămânța de frumos răspunde la vibrații subtile: un cuvânt cald, un gest mărunt, o privire care spune „te văd, te aud, ești important”.
Cei care știu să aducă la lumină această sămânță sunt alchimiști ai sufletului. Ei transformă cenușiul în culoare, întunericul în strălucire. În prezența lor, simți cum se crapă pământul din jurul inimii tale, cum începe să răsară ceva fragil, dar uluitor de viu.
Frumosul din oameni este o revelație. Nu se oferă oricui, ci celor care au curajul să vadă dincolo de ce e aparent. Este un dar pentru cei care știu să asculte și să tacă, pentru cei care au învățat să caute. Și când această sămânță prinde viață, ea devine un miracol. Strălucește nu doar în cel ce o poartă, ci și în cei din jur, ca un foc care încălzește tot ce atinge.
Da, mai e sămânță de frumos în oameni. O știm pentru că o simțim, chiar dacă uneori doar ca un ecou îndepărtat. O știm pentru că ea răsare în cele mai neașteptate momente – atunci când cineva își întinde mâna să ajute, când un necunoscut îți zâmbește fără motiv, când un suflet rănit găsește puterea să ierte.
Sămânța de frumos este mai mult decât o speranță. Este adevărul nostru cel mai profund. E ceea ce ne face să ne ridicăm după fiecare cădere, să credem în oameni, să iubim. Și de fiecare dată când această sămânță ajunge la lumină, lumea devine puțin mai caldă, puțin mai vie.
Mai e sămânță de frumos în oameni. Mai mult decât putem vedea. Trebuie doar să avem răbdarea și îndrăzneala să o căutăm. Și, când o găsim, să avem grijă de ea ca de cel mai prețios dar. Fiindcă, în ea, se ascunde tot ce e mai bun din noi!
Roxana Alexe