Ne mințim în numele virtuții
Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine… Cerşim atenţie, respect, simpatie, încredere, prietenie, dragoste. Inteligenţa şi orgoliul creează deseori metode ingenioase, bine cosmetizate, de a cerşi, de a pretinde sau chiar de a fura.
Credem că realitatea nu ne aparţine, că nu ne integrăm în ea decât cu forţa sau de convenienţă, din acest motiv nici măcar nu încercăm vreun sentiment de vinovăţie. Ne consumăm sentimentele crezând că ne cunoaştem adevărata identitate, când, de fapt, ne consumăm pe noi, străduindu-ne să nu părem sclavii propriilor dorinţe, dependenţi de drogurile sintetizate de mintea noastră.
Virtuţile proclamate, precum curajul, demnitatea, respectul de sine, ne justifică inclusiv negarea propriei persoane, a propriilor emoţii. Iubim şi suntem părăsiţi – suferim dar ne alinăm invocând curajul de a crede că vom uita, că vom trece peste; suntem respinşi dar ne păstrăm demnitatea considerând că persoana nici măcar nu ne merită; suntem umiliţi dar respectul de sine ne minte că nici măcar nu ne pasă.
În realitate, suferinţa despărţirii ne face să ne dorim să cădem în genunchi şi să implorăm; iar a fi respins nu ne îmbunătăţeşte nicidecum părerea despre propria persoană şi nu coboară de pe piedestal pe cel care ne-a întors spatele. Cât despre umilinţă, ea lasă urme adânci în sufletul nostru iar nepăsarea este străină de această consecinţă.
Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine, dar ne amintim să fim virtuoşi atunci când nu primim. Poate că a te aşeza în genunchi în faţa omului pe care îl iubeşti, a plânge sau a recunoaşte că eşti rănit denotă slăbiciune, frică sau nesiguranţă. Dar ele ne integrează în realitate, ne fac autentici.
Vulnerabilitatea şi sensibilitatea sunt uneori delicioase. Şi poate că cei de lângă noi, cei care contează şi pe care îi iubim au nevoie de slăbiciunile noastre, cum şi noi avem nevoie de ale lor pentru a crea împreună o relaţie durabilă, aşa cum meşterul are nevoie de lut moale pentru a imprima o părticică din sufletul lui şi a modela astfel forma perfectă, desăvârşită în final într-o structură dură. Totuşi, fragilă…
Iuliana Costiuc