Nu da, mama, cu biciu’-n mine!
Da, mama, creste unde dai tu. Crește, pentru ca pui seminte de furie. Cresc resentimente. Creste vina pe care nu o port. Creste autoritatea tuturor asupra mea, chiar si a celor care nu o au, iar eu cresc ferindu-ma. Ferindu-ma sa spun adevaruri, pentru ca de fiecare data cand o fac ma pedepsesti. Ferindu-ma sa privesc oamenii in ochi, pentru ca m-ai invatat ca asta inseamna impertinenta. Ferindu-ma sa spun ce cred si sa iau pozitie in fata oamenilor care ma calca in picioare. Cresc eu, invinovatindu-ma pentru fiecare greseala pe care o fac altii. Cresc eu neiubita, neapreciata, nedorita. Nu, mama, nu spun ca nu ma iubesti. Spun cum se reflecta iubirea ta in viata mea.
Nu trece, tata, pana ma marit. Nu trece, va continua. Pentru ca voi creste cu tiparul asta si-l voi cauta in fiecare barbat. Si nu va trece cand ma voi marita, voi continua sa cer iubirea asa cum tu mi-ai predat-o si voi cauta barbati sa iti semene. Ma voi agata de fiecare individ care imi va promite siguranta, dar care ma va pedepsi cand voi gresi asa cum faci tu acum. Voi fi o femeie slaba, cu capul plecat, cu credinta ca nu voi fi niciodata suficient de buna pentru nimeni si voi suferi in tacere si voi preda acelasi tip de iubire copiilor mei si uite asa nenorocim generatii de oameni. Uite asa punem teama si frica in oameni si ii condamnam la nimicnicie. Iar daca voi avea noroc de un barbat mai calm, desi nu cred, pentru ca ii voi atrage asa cum m-ai invatat tu ca sunt barbatii, voi resimti fiecare palma a ta cu fiecare cuvant spus. Voi incerca, din teama, sa fiu pe plac tuturor oamenilor, voi incerca sa intru in gratii tuturor barbatilor, din convingerea ca va urma sa fiu pedepsita. Si e pacat de mine, tata, ca stim amandoi cum sunt barbatii. Voi fi mizerabila si voi murdari la randul meu alti oameni si am sa ajung sa ma marit din nevoi create de tine si nu din iubire.
Tu m-ai facut, tu ma omori? Mai bine nu ma faceai? Degeaba iti dai peste gura apoi, mama, ca deja mi-ai instalat inutilitatea, tocmai ai pus in mine convingerea ca nu merit sa fiu iubita. Ca eu nu contez, ca nu sunt importanta. Tocmai mi-ai trasat drumul in viata, acela cel mai greu si cu pietre multe, cu etichete, cu frica de a stabili contact cu oamenii, cu frica de a-mi exterioriza trairile, care mai tarziu vor exploda in mine si vei umbla cu mine prin spitale blestemand in stanga si-n dreapta. Si nu vom sti atunci ce am, mai mult decat un diagnostic si-o reteta cu tratament.
Nu sunt bun de nimic? Nu voi realiza nimic? Pe ce pun mana stric? Ai dreptate, mama! Asa e, tata. Multumita voua si faptului ca mi-ati repetat pana am luat-o de buna. Asa e. Nici nu vei mai apuca data viitoare sa imi spui, ca deja imi va fi cazut lucrul acela din mana, nici nu voi apuca mai tarziu sa imi stabilesc obiectivele, ca deja voi fi ratat scopul. Nici nu voi apuca sa incep o relatie, ca deja voi fi terminat-o. Asa, omorati-mi visurile! Mai rau, omorati-mi indrazneala de a visa. Sufocati-mi orice urma de incredere pe care as putea sa o am in mine, trimiteti-ma sa-mi pun increderea in restul oamenilor care vor da cu mine de pamant, slaba fiind. Cocosati-mi mersul, inmuiati-mi genunchii in fata provocarilor. Trimiteti-ma in bratele esecului si apoi veniti si alimenta-mi convingerea ca nu sunt in stare.
Daca subconstientul copiilor vostri pe care ii pedepsiti prin corectie fizica, v-ar putea vorbi, v-ar spune lucrurile de mai sus. Insa ce nu stiti voi dragi parinti, este ca poate nu o sa aflati niciodata cat rau faceti, insa copiii vostri il vor resimti la fiecare pas din viata.
Sursa: www.wisdomoflove.ro