Nu-i lăsa pe alţii să-ţi spună cine eşti !
Niciodată! Nici măcar atunci când nu mai ai habar cine eşti. Nici în ziua în care deşi credeai că ştii cine eşti s-a dovedit că ai greşit! Nici atunci când ai aflat că nu erai cine credeai că eşti. Şi chiar dacă i-ai lăsat pe ceilalţi să-ţi tot spună până acum, tot tu poţi spune gata!
Am funcţionat şi este în legea firii să funcţionăm încă la început pe ce ne spun alţi despre cine suntem. Aşa începe călătoria noastră aici. Sunt Roxana şi am 2 ani... Încetul cu încetul, în catastiful „cine sunt” se strâng foi importante: sunt brunetă, sunt înaltă, nu sunt cuminte, nici prea ascultătoare, sunt o problemă când nu-mi convine ceva, sunt puţin nebună, sunt creştin-ortodoxă, botezată. Nu sunt slabă. Sunt grasă. Sunt bun comunicator. Nu sunt deloc atentă. Nu sunt în stare să mă căsătoresc, să intru în rândul lumii. Nici să mă aşez la casa mea. Sunt ambidextră. Nu sunt calmă, ba chiar sunt prea agitată. Uneori sunt isterică! .... Dosarul acesta e atât de mare, de stufos că l-am împărţit în bibliorafturi. Pe care le-am etichetat. În ani de viaţă. Am trecut acolo tot ce au susţinut părinţii, profesorii, prietenii, rudele, colegii de muncă, iubiţii că SUNT, sau că NU SUNT. Bibliorafturile s-au înmulţit şi au fost şi ele la rândul lor arhivate. Conţin toate afirmaţiile tuturor, plus diplome, adeverinţe, opis şcoli efectuate, locuri de muncă, ierarhii sociale. Stare civilă. Apoi dosarele au ocupat rafturi de bibliotecă. Iar biblioteca o căram cu mine peste tot, să nu care cumva să uit cine sunt.
Până într-o zi când mi-a crăpat vertebra L5 de la atâta cărat. Când, printr-o fericită întâmplare am aflat că nu sunt atât de agitată pe cât credeam că sunt şi chiar pot să fiu şi liniştită. Eu sunt şi Linişte, iar azi chiar am momente când sunt linişte pentru alţii. De la atâta durere de la coloană am murit şi m-am născut iar! În ziua aceea am hotărât să las jos biblioteca şi să admit că nu ştiu cine sunt. Habar nu am cine sunt. Şi chiat dacă nu am habar, nu-i mai las pe ceilalţi să-mi spună, oricât de măgulitoare ar fi afirmaţiile lor despre şi pentru mine, cine sunt EU. Evident, că nu le mai permit să-mi spună cine nu sunt! Cele mai tari mi se par cele din seria „eşti prea bătrân”, „eşti prea tânăr”, „eşti prea pregătit”, „eşti insuficient pregătit, sau pur şi simplu eşti prost”, „eşti neştiutor într-ale vieţii”, „eşti prea singur, d-aia ţi se pare aşa”, „nu eşti în stare să...”! Am aflat deunăzi că sunt locuri în care se ştie clar dacă eşti bărbat sau femeie. Peste tot, pe toate gardurile, în toate mediile ştiu alţii cum suntem, ştiu alţii cine suntem, practic toată lumea ştie despre toată lumea câte ceva. Ok. Şi totuşi aici trăim şi oarecum acestea-s regulile. Ce-i de făcut, mai ales că în jur mai toate funcţionează într-aţi spune cine eşti. Şi atunci cum o scoatem la capăt cu cine suntem? Cu cine sunt, căci singurul drept pe care-l am şi fără de care nu mă poate lăsa nimeni este să mă întreb pe mine, numai despre mine!
Da, este foarte adevărat, că pentru a nu-i lăsa pe alţii să-ţi spună cine eşti trebuie ca tu să ştii cu adevărat cine eşti. Şi asta nu e lucru uşor. E nevoie întâi să vrei să afli. Mă repet, ştiu, dar apoi e musai să admiţi că habar nu ai cine eşti cu adevărat! Şi apoi să înveţi să întrebi. Nu în afara ta, ci înăuntru. Să cauţi mereu în tine, să asculţi şi să scoţi la suprafaţă răspunsul. Să-l laşi să iasă. Să respiri acest răspuns.
Bun, bun, dar CUM afli cine eşti?
Pentru mine funcţionează întrebările. Dar nu cele puse pentru cap, sau pentru minte. Ci, acelea puse pentru şi în inimă. Când mă întreb cine sunt şi vin cuvinte multe, argumente, explicaţii, ştiu că este un răspuns al minţii. Iau act de el, îl trec la dosarul din bibliotecă. Pe care însă nu o mai car. Stă în sufragerie, fixată bine de perete! Când îmi pun aceeaşi întrebare şi mă inundă o emoţie, ştiu că a vorbit inima mea. Iar inima mea nu minte. Nu mă minte. Că d’aia-i inimă şi nu e minte! Şi asta nu înseamnă că vin mereu pe calea ei numai emoţii pozitive. Sunt momente când din ea ţâşneşte durere, sau tristeţe, sau neputinţă şi atunci ştiu că sunt tristeţe, durere, neputinţă. Dar sentimentul mă inundă şi mă copleşeşte liniştindu-mi fiinţa. Şi atunci nu mai am nevoie să-i aud pe ceilalţi spunându-mi cine sunt. Nu îmi mai trebuie confirmări şi mor, înainte să se nască, toate comparaţiile. Şi tot aşa!
Când nu iei de-a gata răspunsuri pentru cine eşti, ai parte de un dar divin. Acela de a alege ce vrei tu să fii!
Şi încă ceva deloc neimportant. Nu trebuie acum să arunci la gunoi tot ce ştiai despre tine că eşti. Ce am făcut eu, este că am luat tot ce mi s-a spus vreodată că sunt sau nu sunt şi am trecut prin filtrul simţirii. Am păstrat ce a rezonat cu mine, ce am simţit că-mi aparţine, că mă defineşte, că mă exprimă, că mă face să fiu! Şi nu este despre o dată şi gata! Pentru că este un proces care se tot repetă. Frecvent fac curăţenie în dosarul cu cine sunt şi mai arunc din ce nu folosesc. Sau mai adaug ceva. Zilele trecute am aruncat „sunt o tipă comodă” şi „sunt adult”, pentru că toamna asta vreau să fiu activă şi să nu ştiu nimic de reguli şi responsabilităţi. Vreau să descopăr iar lumea. Să o văd prin ochiul unui copil. Şi sunt în pregătire să arunc la gunoi „sunt aproape de 40 de ani” şi „sunt resemnată în ce ştiu să fac”.
Apropo, voi cine sunteţi şi ce aruncaţi la gunoi zilele astea?
Roxana Alexe