Nu mai vreau să fiu un om bun. A fi un om bun, e o VIRTUTE sau o CUȘCĂ?

De curând am simțit că nu îmi mai doresc să fiu un om bun. Nu mă mai interesează bunătate și perfecțiune. Pentru că asta m-a ținut în tensiune și anxietate toată viața. Am vrut să fiu bun și din acest motiv am trăit într-o continuă stare de alertă. Mereu cu teamă să nu greșesc, să nu mă fac de râs, să nu fie altcineva mai bun decât mine, să nu afle lumea că nu am “all the shit together” și tot așa.

Nu mai vreau să fiu bun. Pentru că nu sunt. Si n-am fost niciodată. Am avut dintotdeauna și încă am o grămadă de lucruri nerezolvate. Sunt în procesul ăsta numit viață în care trăiesc, învăț, fac greșeli, le repar, uit ce am învățat, greșesc din nou, repar iar, apoi am din nou alte scăpări. Printre timp mai fac și ceva lucruri bune dar apoi îmi scapă iar ceva din mână și tot așa. 

Mi-a dat seama de curând că vreau să renunț la acest obiectiv - de a fi un om bun. Și renunț. Și mă simt eliberat. 

Da, nu mai vreau să fiu un om bun. Vreau să fiu un om real. Asta nu înseamnă că renunț la principiile și valorile mele ci dimpotrivă. Vreau doar să-mi permit să greșesc și să mă arăt așa cum sunt - cu bune și cu rele.

Obiectivul ăsta de a fi om bun, îl am cel mai probabil de la mama mea și de la religia ortodoxă în care am crescut și în care m-am format acolo la mine la țară. Țin minte sfatul mamei mele, țin minte vocea ei când de spunea (mie și fratelui meu) “Să fiți buni, mamă” “Să fiți buni!”. Am auzit sfatul ăsta de sute de ori. Într-adevăr, mama a fost într-adevăr o persoană bună. Cu oricine am vorbit despre ea, am auzit numai de bine.

O femeie care nu a deranjat pe nimeni, care nu a făcut greșeli, care și-a văzut întotdeauna de treaba ei, care a încercat să ajute pe unde a putut, care nu a cerut aproape deloc sprijin și s-a descurcat cum a putut, care s-a dedicat meseriei ei de învățătoare trup și suflet timp de peste 40 de ani. O femeie minunată și bună, care a făcut numai bine, a lăsat de la ea, a înghițit, a reprimat, s-a ferit de probleme, a vrut să fie un om bun și a fost un om bun până în ziua în care și-a luat viața. 

Am crescut și trăit cu impresia că a fi bun e o virtute când de fapt e un căcat de cușcă. Perfecționism venit din rușine moștenit și cultivat, de asemenea.

Când vreau să fiu bun (să fiu perfect, să nu fac greșeli) mă mișc prin viață timorat, atent peste măsură. Nu mă mișc liber, de teamă să nu dau pe jos vreun bibelou. Nu încep proiectul ăla ca nu cumva să eșuez. Nu îmi exprim furia (atât de validă uneori) ca nu cumva să fiu perceput ca un om rău. Nu mă exprim, ca nu cumva să deranjez, nu spun ce simt ca nu cumva să ofensez. Nu îmi exprim nevoile - poate sunt nepotrivite.

Când vreau să fiu om bun mă mișc prin viață cu mișcări controlate și seci, cu grijă, aproape înțepenit. Terifiat de critică. Înghețat, timorat, ținut în chingi de propriul standard de bunătate. Și speriat de latura mea sălbatică, nerușinată, încrezătoare, curajoasă. Speriat de viață, de lume, de greșeală, de posibilitate de a fi rău sau imperfect. Speriat.

Când timp am vrut să fiu un om bun m-am temut de greșelile mele și am încercat să le ascund pentru că nu se potriveau cu identitatea spre care aspiram. 

Acum vreau să greșesc, pentru că acum vreau să trăiesc și una fără alta nu se poate. 

Vreau să mă mișc liber, să râd, să alerg, să umblu prin viață cu mișcări largi, să mai sparg niște borcane, să mai dau peste niște porțelanuri, să mai dau de gard niște proiecte dacă e cazul, să-mi asum niște eșecuri, să mă bucur de niște succese, să mă arăt așa cum sunt cu bune cu rele, să greșesc și să repar. 

Vreau să greșesc și să repar. Să greșesc și să îmi cer iertare. Să greșesc și să îmi asum responsabilitatea. Așa vreau să trăiesc. În mișcare.

E eliberator să nu mă mai tem așa de tare de greșeală sau de critică. Greșeala o pot repara, din critica bine intenționată pot învăța. Și între timp trăiesc. Am ce. E multă viață aici. 

Mi-am dat seama că atunci când am vrut neapărat să fiu bun mi-a fost tare greu să îmi cer scuze și să repar. Pentru că nu aveam ce. Oamenii buni nu fac greșeli, nu au de ce să își ceară iertare și nici nu au nimic de reparat. Oamenii buni sunt perfecți. În capul lor. Și al meu, desigur.

Văd ce se afla sub paravanul ăsta al căutării perfecțiunii și bunătății. Un simt al sinelui fragil, o identitate construită în jurul lipsei de valoare personală, rușine, vinovăție și frică. Traumă. Durere. Tristețe. Iar dacă voi ajunge vreodată să fiu bun - toate astea se vor disipa. O să merit succes, o să merit iubire, o să merit bucurie, o să merit sex, o să merit recunoaștere. Bunătatea va umple golul transmis din generație în generație. Nu s-a întâmplat. Căutarea bunătății și a perfecțiunii nu a vindecat un sine fracturat și nu a îndepărtat rușinea. În schimb a prevenit autenticitatea și libertatea de a mă mișca real prin viață. 

Acum pentru mine perfect = înțepenit, blocat, fals, controlling, ultra-conștient de sine. Fuck it. Vreau ceva real. 

Și schimb ceva. Nu mai muncesc să previn greșeli care oricum sunt inevitabile. În schimb îmi dezvolt capacitatea de a le repara și a merge mai departe. Nu mai muncesc să acopăr greșeli ci învăț să mi le asum, să îmi cer iertare și să mă port prin viață așa cum sunt de fapt - un om. Nu bun. Real. Nu bun. Liber. 

Autor: Alexandru Gavriliu 
Instagram: alexgavriliu