O mulțime de alegeri și o singură obligație
Urmăresc chipurile câtorva tineri în metrou. O fată limpede de frumoasă, cu o mapă mare de desen, poposită cuminte lângă picioarele ei, citind absorbită. O femeie puţin trecută prin toamnă, în ochii căreia văd nopți prea lungi sau prea devreme trezite, cu mâinile întristate de muncă, moi culcate în poală, singura ei îmbrăţişare până la ceasul asta al zilei. Câţiva oameni mâncând câte ceva, cu ochii în gol, a oboseală. Apoi multe, multe priviri închise în orizontul mărunt al câte unui ecran de telefon, butonând absent în aşteptarea staţiei-acasă.
Mă apasă tăcerile lor prea obişnuite să nu fie băgate în seamă, așa că ieşind la lumina zilei încep să zâmbesc eu trecătorilor. Fără răspuns. Prea mult gol, prea puţin senin.
Mă gândesc că afară e soare. Câţi l-or fi văzut? Singuri între problemele lor.
Nu rezolvasem nici eu ce aveam de rezolvat în drumurile mele, dar nici prin cap nu-mi trecuse că nu voi reuşi până la urmă.
Îmi urmez ziua şi încet, încet, primesc toate lucrurile de care am nevoie.
De ceva vreme de acum, nu mai spun: Doamne, vreau! Spun Doamne, dă-mi ce știi tu că am nevoie!
Și e bine. E singurul Bine fără cusur.
Fericirea e simplă. Și de cele mai multe ori îți e deja alături. Aleargă tot timpul în jurul tău, fără să obosească.
Îţi răsare soare pentru fiecare dimineaţă, îţi trimite în cale iubire la fiecare pas. În ochii recunoscători ai unui câine pe care îl hrăneşti, în palmele cuiva care îţi strânge mâna, bucuros că te vede, în ochii omului de lângă tine pentru care eşti şi care îţi este casă, cu inima şi tot restul zilelor.
Poate n-o să primeşti mereu lucrurile pe care ţi le doreşti. Cele despre care crezi de multe ori că îţi sunt vitale, atunci când îţi sunt de fapt doar trecere, praguri, trepte, uşi închise care să te oblige să ridici ochii din pământ, căutând fereastra deschisă. N-o să primeşti mereu vacanţele dorite, slujba, şcoala, maşina, casa, banii pe care ţi-i doreşti. N-am să spun să te opreşti din a ţi le dori, n-ai face-o oricum. Nici nu trebuie. Oamenii care îşi doresc doar lucruri le obţin aproape întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, de cele mai multe ori fără să le ia în seamă prețul.
Dacă au noroc înţeleg repede atunci când le capătă că nu de ele aveau nevoie.
Pentru a ține pasul cu fericirea trebuie să alergi şi tu. Nu după ea, ci odată cu ea.
Abia când îţi potriveşti bătăile inimii cu ale ei ai s-o poți recunoaște în tot ce te înconjoară.
Tot ce poți greși se iartă, se repară, se dărâmă şi se ridică din nou din temelii, fuga de fericire nu trece însă decât cu Viaţă.
Ştiu, ştiu, toate îţi sunt importante acum, azi, te strivesc, te ocupă, te consumă, te împiedică, te rup de miezul tău. Dar o vor face doar dacă le deschizi tu uşa mai întâi. Te vor împunge cu toate ezitările tale, cele de fiecare dată când ai dat un pas înapoi şi te-ai gândit că nu meriţi să fii fericit. Nu încă sau nu acum.
Dar și albul şi negrul gândurilor tale nu sunt altceva decât propriile tale umbre de frică, neîncredere, amânare, evitare. Ai nevoie de culori, multe culori în locul ăstor două umbre care-şi stau spate în spate.
Lasă îndoielile să treacă de la tine, închide ochii şi aminteşte-ţi ce ţi-ai dorit cândva, în oricare din zilele copilăriei tale. Apoi priveşte-ţi viaţa ta azi şi vezi dacă ar fi ales-o copilul din tine.
Ce vei putea spune la final sufletului tău dacă nu îi vei fi găsit calea? Că ţi-ai făcut datoria la slujba, că ţi-ai irosit timpul oftând după ce n-ai putut avea sau alergând să păstrezi ce nu poate rămâne niciodată al tău?
Sau poate crezi ca vei putea spune ca ai renuntat la tine pentru binele altora.
Am să te intreb cum crezi că poţi lumina viaţa oricui atâta vreme cât nu faci asta în primul rând cu tine.
Ai în faţă o mulțime de alegeri și o singură obligaţie.
De a fi fericit.
Vor fi zile în care îți va fi greu. Nu renunța! Vor fi zile în care nu vei avea putere. Învață să ceri ajutor! Vor fi zile în care în sufletul tău va rămâne tăcut. Cântă oricum! Dacă în tine rămâne vie credința că vei reuși, Universul ți se va alinia fără greș.
De fiecare dată!