O pildă într-o zi frumoasă!
Pierderea cuiva drag este una dintre cele mai grele încercări pe care un om le experimentează pe Pământ. Şi oamenii trăiesc aceste momente în multe şi nemărginite feluri. Am luat parte, zilele trecute la unul dintre cele mai frumoase (dacă pot spune aşa într-un asemenea moment...) moduri de a trăi desparţirea prietenei mele de mamă. Am primit pilda de la prietena mea, care a reuşit cumva să înlocuiască vulcanul durerii cu un munte de sensibilitate şi a reuşit la finalul uneia dintre cele trei zile să spună simplu ”a fost o zi frumoasă”!
M-am întrebat de unde vine liniştea şi puterea atât de sensibilă de a vedea frumuseţea într-un asemenea moment? Şi m-am retras un pas în spate şi m-am făcut observator! Aşa am aflat pe parcursul celor trei zile că liniştea şi puterea vin direct din inimă, de acolo de unde, lăsând la o parte şi cea mai mică umbră de egoism poţi să accepţi că ceilalţi fac alegeri pe care deşi nu le înţelegi le respecţi, că cei care aleg să plece ştiu ei cumva de ce vor să plece acum şi mai ştiu ei cumva că este doar o trecere către altceva. Că nimic nu se pierde, iar la nivelul sufletului doar se transformă! Că vor exista şi dincolo, că nu este despărţirea supremă...
Puterea de a vedea frumuseţea dincolo de durere vine din faptul că ai rezolvat toate cele care stăteau atârnate de relaţia pe care ai avut-o de-a lungul atâtor ani. Că ai curăţat „bubele”, „buruienile” crescute în timp, că ai aruncat la gunoi, resentimente, reproşuri, cuvinte şi ai ales ca în locul rămas liber să sădeşti dragoste. Că ai decis într-un moment să-ţi iubeşti mama cu toate neregulile şi greşelile ei, cu tot ce te-a deranjat cândva, să o iubeşti pur, aşa cumva ... în felul în care te ţinea ea la piept în primele ore ale vieţii tale, când tu erai un pumn de trăire, fără să-ţi ceară nimic, iar tu la rândul tău fără să pretinzi, fără să vrei, doar să stai la sânul ei.
Am aflat că liniştea se naşte din acceptare, din respect şi nu în ultimul rând din iubire. Din respect pentru cursul vieţii celuilalt. Căci a iubi pe cineva implică de multe ori puterea de a accepta că, deşi pentru tine alegerea este dureroasă, celuilalt îi este bine. Şi mai vine din credinţa că „dincolo”, aşa cum obişnuim să spunem, nu este un abis al nefiinţei, ci o altă formă de existenţă. Că aţi pregătit împreună plecarea, necontând cât timp aţi avut pentru asta; o zi, sau câteva luni!
Am întrebat-o ce va face, şi dacă crede că va putea să vadă în fiecare zi, frumuseţea chiar şi atunci când inima îi va fi sfâşiată de un sentiment atât de normal în vieţile noastre, pe care noi îl numim dor. Mi-a răspuns că nu ştie exact cum va fi, dar că va lua zilele rând pe rând, cu încredere şi linişte în suflet. Şi că va plânge când va simţi să plângă, dar va zâmbi repede ştiind că a făcut totul pentru a-i aduce pacea celei ce i-a fost mamă şi pentru a-şi aduce sieşi pacea. Şi mi-a mai spus ceva: că în zilele în care dorul de mâinile ei o va apăsa, va lua de bun sfatul pe care i l-a dat mama înainte de plecare: „Să râzi mult fata mamei, să te plimbi şi să iubeşti, căci dacă tu eşti bine şi eu o să fiu bine! Oriunde aş fi!”. Iar sfatul acesta o sa-l ţină şi o să-l respecte, cât pentru toate poveţele nebăgate în seamă de-a lungul atâtor ani, pe când prietena mea era fetiţa care creştea alături de-o mamă acum plecată!
Iar eu am învăţat pentru a nu ştiu câta oară că în orice există o fărâmă de frumuseţe, care ţi se arată doar dacă vrei să-o vezi. Şi că nimic din ce am văzut la prietena mea nu are legătură cu uitarea, cu praful care se aşează peste amintiri, cu nepăsarea sau cu neiubirea. Ci doar cu ce alegi sa vezi şi să trăieşti chiar şi în cele mai dureroase momente ale vieţii pe Pământ!
Roxana Alexe