O planetă de răni. RĂDĂCINI

 

O planetă de răni deschise, nedeschise, cu coajă, nevindecate, în curs de vindecare, infectate, purulente, îngropate, neștiute, astupate, neastumate, neiertate, nedorite, neînțelese, nebănuite, neauzite.....
Asta suntem!

Zilele trecute, într-un tramvai cu circuit văratico-tomnatic, ce se va dovedi a nu fi doar mașină, ci chiar un vehicul de călătorit prin stări, am făcut un slalom superb plini de emoții, spre geneza acestor rânduri. Despre ce a fost vorba?

În stația de tramvai, doi copii frumoși de mama focului mi-au cerut țigări. Și cum nu obișnuiesc să dau țigări copiilor, le-am oferit în schimb două mini-batoane de cereale, pe care le aveam în geantă. Le-am oferit e impropriu spus, pentru că cei care mi-au dăruit au fost de fapt ei. Căci, de fapt, gestul a fost doar pretextul de a le afla povestea, de copii crescuți la un centrul de plasament, fără părinți. Doi copii cu o frumusețe răvășitoare, unul brunet cu ochii negri și celălalt blond cu ochii albaștri. Ambii aveau bilet de voie să meargă în parc. Și poate că nu m-aș fi luat atât de adânc în serios, dacă atunci când au coborât, după ce mi-au povestit succint viața din centrul de plasament, unul nu mi-ar fi spus că el crede că semăn cu mama lui. Călătoria lor alături de mine a fost scurtă. Au coborât înaintea mea, însă pentru mine adevărata călătorie abia atunci a început și mare parte din ea a continuat în lacrimi.

Pentru că, fără să vreau, în momentul în care au coborât, primul gând care a poposit în mintea mea a fost că nici măcar nu știm cât de binecuvântați suntem noi, cei care am avut parte în această viață de părinți. Buni, răi, prea deștepți, nu prea înzestrați, părinți cu educație sau fără, cu posibilități materiale sau plini de lipsuri, muți, orbi, schiopi, întregi, umani, ne-umani, cu probleme emoționale sau ZEN, care ne-au traumatizat, care ne-au distrus viețile, care ne-au certat, bătut, care... care... dar care AU EXISTAT și despre care putem spune ceva concret, nu doar amprente fictive, imaginare sau create în creuzetul minții!           

O planetă de răni ce înotăm și umblăm ca atare, într-un hău neștiut al verbului doare...
Ne doare și nu știm de unde, ne doare și nu știm de ce,
Alergăm, evadăm, judecăm, înjurăm, prea puțin căutăm, integrăm, vindecăm,
Asta suntem!

Seara a continuat apoi cu o discuție ”absolut întâmplătoare” cu una dintre prietenele dragi sufletului meu, care constata cât de bine sunt cei cu părinți care le-au lăsat ba o moștenire, ba un început în viață, față de noi ceilalți muritori, ce ne cărăm părinții în spate. Rădăcini. Și, pentru că, în orice poveste, există un număr magic – 3, 7, 9, etc - mi-am amintit și de o piesă de teatru văzută curând în care, cu precizia, delicatețea și acuratețea unui chirurg, a fost abordat subiectul traumelor produse de părinți, copiilor lor în diferite contexte de viață. O abordare făcută doar ca operație de deschidere a unei răni astupate, o radiografie, fără antinomia binelui și a răului, fără scindarea realității și mai ales fără ping-pongul vinovăției aruncată de la unii la alții. Fără adâncirea faliei dintre generații, doar cu conștientizare a vieții, așa cum e ea, cu rănile ei, cu traumele ei, cu istoriile ei, cu sângele care curge de secole prin rana genealogiei. De 7, 9 sau nici măcar nu mai contează câte generații în spate, căci uneori în zilele noastre, abia dacă ne uităm la cea primară, a părinților noștri. O piesă de teatru care a aprins o lumânare, într-un beci întunecos și umed, pe o planetă în care mii de cătune stau încă în beznă! O piesă - incizie a unei răni, spre vindecare. Și uite așa, cu 3 semne clare, m-am apucat de rădăcini și am tras de ele, ca în povestea ridichei uriașe, care în seninătatea ei de basm, înșiră pe lanțul epicului, nu întâmplător, zalele unui important ADN al vieții. 

O planetă de răni al cărui plămân zace în inconștiență
O planetă de răni în care, dintr-un continent în altul, din ocean în ocean, sângele rănilor izbucnește izbitor ba într-o pandemie, ba într-un război,
O planetă de răni albe, negre, galbene, rase și caste deopotrivă rănite, nevindecate, uneori nedeschise, ce emană un miros pestilențial de gangrenă,
Asta suntem!

Și uite așa, cu atâtea semne în jur, am încropit de o privire adâncă, înăuntru spre propriile rădăcini. Rădăcini de brad, rădăcini de pin, de salcie, de iarbă, rădăcini în pământ mănos, rădăcini în pământul uscat - tot rădăcini sunt toate și poate, cel mai important lucru, este că ceea ce se vede la suprafață este de cele mai multe ori și datorită sau din cauza acestor rădăcini. Doar privind adânc înăuntrul sufletului meu, am înțeles că în orice situație m-aș afla, dar mai ales atunci când contextele sunt generatoare de suferință, durere sau frică, aceste rădăcini sunt ancorele mele cele mai importante și până nu voi vindeca traumele pe care ele le conțin, tiparele pe care le poartă, viața nu va curge lin. Se spune că așa cum viața naște viață, un tipar atrage sau generează un tipar, care la rândul să, generează alt tipar, de multe ori același gen de tipar, făcând ca viața să fie trăită într-un cerc vicios de tipare, care nasc și duc mai departe alte tipare. Iar toate acestea capătă foarte mare importanță în modul în care ne trăim viața, având în vedere că suntem rezultatul semințelor plantate de generații și generații și avem rădăcinile lor. Nu de puține ori, în această viață, metaforic vorbind, crezând că am rădăcini de brad, m-am văzut semeață și verde ca măiestosul conifer, în timp ce eu de fapt aveam în pământ rădăcini de salcie. La fel cum alteori, m-am vrut ușoară și foșnitoare ca ramura de salcie, uitând că nu pot să foșnesc melancolic a salcie, cât în pământ am rădăcini de brad.             

O planetă de răni în mișcare – nemișcare, un convoi mortuar - trup de carne și suflet, pe post de osuar, cărate ciudat de neasumat,
în care cu greu ne uităm la vindecare, la neiubire, la neiertare,
cu al său plămân plin de alveole, suprapuse, ramificate, extinse, care ne hrănesc viața,
în care organ dacă jumătate din celule sunt moarte și nu hrănesc întregul
oxigenul refuză să intre lăsând corpul fără viață, într-o stare catatonică de supraviețuire și nu de împlinire, de plenară trăire.

În toate culturile și religiile lumii, există sub diferite forme, același dicton potrivit căruia, nu ai voie să-(ți) judeci părinții. În toate ești îndemnat să-i onorezi pe urmași, pe străbuni. Rădăcinile tale. Mă rog, în zilele noastre, se pare că ai voie să ...orice, dar nu în cheia cutumelor și a normelor socio-culturale actuale intrerpretez eu îndemnul de mai sus, ci în cheia înțelepciunii eterne a vieții pe această planetă! Și poate că nu este obligatoriu să iertăm, căci în fapt, iertarea este tot un cadou pe care ni-l facem tot nouă, însă, cât sunt în viață, măcar să-i onorăm fie chiar și prin nejudecare. Căci oricum judecata, condamnarea, înfierarea, osândirea nu mai schimbă nimic în cine suntem noi și cine judecă cred că, de judecată vrea să aibă parte.... De s-ar putea și după ce nu mai sunt în viață, ar fi adevărată mană cerească pentru viața celor ce urmează...           

Și nu e lucru puțin măcar să conștientizăm că orice proces de integrare a vieții, în special unul în directă legătură cu o nevoie de a înțelege ”de ce se întâmplă asta și nu cealaltă” , presupune într-un fel sau altul întoarcerea la rădăcini. Așadar, am căutat să integrez cât am putut mai mult că la rândul lor, rădăcinile mele, atât au putut și au făcut, că atât au știut, iar dacă eu sunt cu adevărat aflată în situația de a le fi superioară, e cazul să-i accept așa fix așa cum au fost. Mie, acestă tranziție de la a considera că au fost incompleți, vinovați, neștiutori, răuvoitori, inevoluați, etc la a accepta și integra că atât au fost și gata, plus o fărâmă de terapie în senul acesta, mi-a adus liniștea necesară de a-mi continua viața de la punct T0, fără a mai pierde energie în căutarea vinovaților. Acesta a fost primul pas, apoi încetul cu încetul, cu  muncă și integrare, căci nu a zis nimeni că e  ușor, am ajuns în situația de a le recunoaște faptul că datorită lor SUNT.  Vorba unei prietene: abia atunci am putut accepta cel mai mare dar al vieții, chiar DARUL VIEȚII primit de la părinți.            

Și de acolo, iar e drum de urmat, căci vorba aceea, cei care cred că se va sfârși vreodată călătoria, pot foarte bine să se îmbrace frumos și să se așeze deja în sicriu 😊, e drum de făcut și de vindecat tot ce nu s-a vindecat vreodată. Iar vindecare aceasta nu e așa, ceva ce faci doar pentru propria-ți ființare, o dată și gata (căci atunci ar fi iluminare și nu vindecare, dar asta este o altă discuție) ci, este un alt dar esențial al vieții, pe care nu numai că ți-l oferi ție, dar odată primit, va rămâne înscris în genealogia neamului tău pentru eternitate, atât pentru cei ce au fost, cât și pentru cei ce vor veni.  

Căci nu-i așa, numai hrănindu-ți rădăcinile poți avea o coroană de aripi! Și ce este înăuntru este și în afara ta, așa cum ceea ce este în pământ dictează ce este și deasupra lui. 

O planetă de răni cu Isuși, Mahomezi și alți Zei răstigniți, răzvrătiți, neprimiți, pe nedrept...
și din loc în loc, câteva luminițe dispuse să se apuce, să desfacă rănile adânc îngropate. Până la vindecare, suntem doar... o planetă de răni!

Roxana Alexe

Sursa foto https://www.getpersonalgrowth.com/