O problemă (mare) despre relația de cuplu. Ghid de relaționare în secolul 21
Din păcate, multe relații de cuplu, prea multe, aș spune că cele mai multe sunt construite pentru a eșua. Motivul ține de faptul că unul sau ambii parteneri intră, în mod inconștient, cu așteptarea ca acea relație să nu funcționeze.
Conștient, aceștia pot crede că au intrat în acea relație pentru a fi bine, realitatea arată, de cele mai multe ori, exact inversul. Dacă un om nu are exemple de relații cu SusȚinere în copilărie ci jocuri de putere, inconștient va considera că o relație așa trebuie să fie, cu jocuri de putere.
Astfel eșecul relației este scopul relației pentru că aceasta este credința înrădăcinată în mintea și chiar în ADN-ul omului. Relația de cuplu devine astfel o confirmare a ceea ce omul a observat și a asimilat în copilărie.
Așa au apărut rănile, abandonul, trădarea, respingerea și celelalte, acestea dacă sunt prezente în trăirea unui om, acesta va face tot ceea ce poate pentru a le confirma. Rănile sunt adevărul său, orice altceva nu există, observi și înțelegi fenomenul?
Chiar dacă acel om poate aveae cele mai bune intenții, programarea nu îl va lăsa să le manifeste. Cât un om este legat de rănile sale, de traumele sale, de copilăria sa imperfectă, cu atât mai mari îi vor fi așteptările și ulterior dezamăgirea.
Omul care se dă rănit pentru că relația de cuplu nu a funcționat își dorea în mod inconștient ca dezamăgirea să vină pentru a îi confirma singurul adevăr în care crede, că relația nu poate funcționa și că tot ceea ce aduce este lipsă de susținere, chin și dezamăgire.
Încă ceva foarte important despre această problemă a relației de cuplu, pentru că mulți oameni, prea mulți nu sunt în simțire, pun accentul mai mult pe formă decât pe fond. Exemplul cel mai clar este legat de forma relației, preferată fiind monogamia.
Aceștia se leagă de conceptul monogamiei pentru a oferi fix structura necesară creării scenelor care vor duce treptat către dezamăgire, către eșec.
Cât timp ne vom concentra pe formă fără a ține cont de fond, de cine suntem, de cine am devenit, de ce răni, traume ducem în spate, relațiile nu au cum să funcționeze pentru că încercăm să aplicăm o rețetă fără a avea la dispoziție ingredientele necesare pentru a o aduce în manifestare.
Dacă revenim către fond și ținem cont de acesta în relație, forma se creează de la sine și astfel relația crește în mod armonios într-un mod adaptat celor doi. Relația de cuplu, astfel, se echilibrează și rănile nu își mai au locul, pentru că cei doi au putut să își recunoască bagajul pe care îl poartă și să nu îl mai aducă între ei.
Pentru asta, orice rană, orice traumă va fi lăsată să existe pentru ca ulterior să fie alchimizată și astfel să nu mai producă suferință. Cine are curajul să intre într-o relație înțelegând că dacă are răni ori traume le va trăi acolo și că nu este vina celorlalți pentru că acele scene se vor desfășura?
Ai observat cum mulți oameni sunt dependenți de suferință, cum d-abia așteaptă momentul să sufere, de cele mai multe ori din chestii minore care îi butonează și le provoacă reacții de tipul "țânțar devenit armăsar"?
Dacă cineva este afectat de rana trădării, va cere, inconștient, în relațiile sale să fie trădat. Împlinirea pe care o cauta prin fuga de a fi trădat se află, culmea, în spatele trădării. Va trebui să stea față în față cu trădarea precum Făt Frumos înfrunta zmeul în basme pentru a avea o relație diferită de a celor care au fost înaintea sa.
Altfel, dacă omul alege să trăiască același tip de poveste, rezultatul va fi același, va semăna aceeași lipsă de SusȚinere ca ceilalți, povestea rămâne în picioare doar că își schimbă puțin forma pentru că nimeni nu s-a concentrat pe fond.
Este posibil să avem relații de cuplu bune atât timp cât înțelegem că relația nu este responsabilitatea celuilalt ci a noastră. În funcție de cum percepem lumea, de modul în care ne raportăm la ceilalți, de dependența noastră de suferință, așa vor fi și relațiile noastre.
Dacă celălalt nu este ok pentru noi, putem decide în consecință însă decidem conștienți și asumându-ne responsabilitatea pentru faptul că am fost atrași de un om care nu este ok pentru noi. De ce am făcut asta? Oare pentru a ne confirma faptul că relațiile nu au cum să funcționeze?
Orice om care se leagă de propriile răni, de propriile traume pentru a obține compasiune din partea celorlalți, este în rol de persecutor, chiar dacă pare victimă, tocmai pentru că cere altora să îl salveze. Observi capcana în care mulți oameni intră?
Am menționat mai sus că sunt oameni care par bine intenționați când intră într-o relație de cuplu însă acele intenții vor fi testate de către viață. Astfel, din omul bine intenționat, din omul care părea că este bine, poate ieși la suprafață victima și astfel va încerca să persecute pe toți cei care ar putea să îi provoace suferință ori vor cere să fie salvați de cineva din exterior.
Nu ai cum să vindeci pe cineva, poți crea un mediu bun pentru ca celălalt să își facă procesul însă acel mediu bun vine doar cu acceptarea faptului că celălalt le are pe ale sale precum le ai și tu pe ale tale. Fără această înțelegere o relație va eșua rapid, pentru că nu va fi o relație cu celălalt ci cu așteptările despre cine ar trebui să fie.
Mai vin oameni către mine care mă întreabă despre compatibilitate, însă răspunsul meu este același, aceasta nu are cum să existe dacă fondul nu este curat. Compatibilitatea este forma, oferă contextul însă dacă omul nu este pregătit din interior să se bucure de context, ce crezi că va face? Exact, va suferi...
Am romantizat excesiv relația de cuplu, am creat o "aură" de puritate și sacralitate acesteia însă fără a ține cont de cine "locuiește" în acele relații. Puritatea și sacralitatea există în toate relațiile, reprezintă un potențial de accesat când omul le simte în interior. Nu este despre cum arată relația, de forma ei ci de cum simte omul în interior, de fondul său.
Iubirea nu este, spre exemplu, despre celălalt ci este o stare pe care noi o accesăm atunci când suntem în aliniere cu viața.
Noi nu iubim pe cineva ci din când în când suntem în iubire în preajma celuilalt.
Romantizarea relației de cuplu este de fapt o încercare de mistificare a ei, de a crea o iluzie care să ne protejeze de realitate, este o promisiune indirectă celor care o vor accesa pe viitor, o promisiune venită din neputința celor care au fost înaintea noastră și nu au reușit să relaționeze din simțire.
Dacă ai o relație din simțire și accepți și îți înțelegi partenerul/a, îți mulțumesc pentru curățenia pe care o aduci în "sistem". Dacă relația ta este bazată pe răni, pe speranțe, pe așteptări, pe fuga de răni și traume, îmi pare rău că îți spun dar nu ai cum să fugi de suferință, aceasta la un moment dat te va ajunge din urmă.
De aceea, îți recomand cu căldură să îți faci curățenie în interior, să te cunoști mai bine, să cauți oameni care fac același lucru și astfel să îți poți construi un interior cât se poate de curat (perfect nu va fi) astfel încât acolo să îi primești pe cei care "îți calcă pragul".
Până atunci, mulțumește și fi recunoscător tuturor celor care îți conțin lipsa de simțire, fără aceștia nici măcar nu credeai că e posibil ca tu să fii acceptat, înțeles și susținut atât timp cât căutai confirmări că oamenii te vor dezamăgi și te vor duce către suferință.
Dacă ai astfel de oameni care te conțin în jur, oprește-te din a le rezista și alătură-te lor, lasă-ți măcar un moment zidurile jos și fii în vulnerabilitate. Cu suficient exercițiu, vei putea să înveți să fii în iubire în preajma lor și astfel, în loc să cauți suferința, vei învăța să cauți susținerea.
Sper ca acest ghid să îți fie de ajutor pe calea ta.
Orlando Daniel Stoicescu