Oameni- oglinzi

A fost odată ca niciodată și despre acest fapt chiar știu că s-a întâmplat. Știu sigur, cert și fără de-ndoială, căci s-a întâmplat în Sala Mare a Palatului Regal, ce se afla în mijlocul împărăției în care tocmai mă aflam. Și unde tocmai se năștea o nouă zi, un proaspăt început, ce s-a întrerupt prea grabnic din al său debut.

- Eu sunt mai mare, iar forma mea rotundă, bate de departe cel mai perfect oval!

- Ba eu sunt mult mai prețioasă și chiar patina mea îmi dă mai mult rafinament, răspunse din fața ei cealaltă.

- Eu oglindesc mai limpede și mai curat, sări la sfadă prima.

- Iar oglindire ca a mea, nici lacul de cleștar nu are!, nu se lăsă a doua.

- Îmi pare rău de tine, însă pe mine și rama-i argintată și sunt înveșmântată în rubine, clarifică întâia.

- Să nu uităm că rădăcinile îmi sunt împărătești, iar dimineața, eu sunt prima în care se arată rochia reginei.

- Și ce folos cu asta? Sau ai uitat că mie, în rama de-abanos, însuși măritul bijutier cu dalta sa de aur, povești nemuritoare în lemn mi-a desenat?

- Ha, ha! Și crezi că eu sunt oare mai prejos? Mă faci să râd, drăguță, căci uiți că mie, pentru că mă prețuiesc mai mult, întreaga ramă mi-au perlat și au îmbogățit-o pe lângă mândrele smaralde cu zeci și mii de diamante...

- Iar eu să cred acum, că asta-i mai presus de faptul că regina mamă, pe vremuri m-a ținut în dormitor? strigă în silă prima, schimonosindu-și oglindirea.

- Ba chiar să înțelegi și să accepți că sunt mai importantă, mai frumoasă și mai bună decât tine, căci chipul regelui și trupul său cel elegant, l-am oglindit și asta, zău!, că nu-i lucru prea mărunt.

Așa o țineau de dis-de-dimineață și până-n următorii zori, oglinzile – surori, din Sala cea mai Mare a Palatului Regal, în timp ce toate celelalte piese de mobilier oftau neputincioase în fața veșnicului circ. Argintul sfeșnicelor împărătești era aproape negru de la atâta zarvă și scandal, iar jilțului regal i se tociseră nervii și pe alocuri, însăși catifeaua și chiar blazonul cel impozant și rece dădea semne de boală, la față afișând o tentă de albastru, ce-i drept regal. Toți erau obosiți de sfada neîncetată a celor două oglinzi, ce se credeau atât de prețioase, încât nici măcar nu aveau timp să realizeze că fiind așezate față în față, pe pereții sălii, fiecare oglindește chipul celeilalte.

Se spune că la începuturile împărăției, când însuși împăratul era tânăr, un prunc abia născut, iar vremilor în alte feluri timpul le curgea, un sfetnic- slujitor al curții s-ar fi încumetat să le închidă gura și să și explice acest fapt - că nu se pot vedea pe sine decât prin oglindire - însă ele, pe loc l-au aruncat până-n tărâmul cealalt, într-un cosmos necunoscut, din alt Univers. Și de atunci, oricât de mare zarvă ar fi fost și oricâtă gălăgie ar fi făcut, nimeni nu cuteza să le-ntrerupă, d-apăi să îndrăznească să le mai și oprească. Zilele treceau, iar ele – oglinzile regale - repetau la nesfârșit bătrâna de-acum piesă, zi de zi, ceas de ceas, într-o monotonie suverană dureroasă.

Obosise toată suflarea, iar în seara acelei zile, despre care vă povestesc, însăși Lumina zilei obosise de sfada lor și plecase val-vârtej luând cu ea de braț și mândrul Soare. Și cum servitorul care stingea lumânările din sfeșnice era și el la fel de istovit, din cauze lesne de înțeles, în acea seară, a uitat să tragă maiestuoasele perdele, bătute în nestemate, de la fereastra de cristal a Sălii Mare a Palatului Regal. Iar când semeața noapte și-a aruncat năvodul peste întreaga împărăție și de sub el o lună superbă s-a ivit la răsărit, lumina ei adâncă, sclipitoare și întâi-scânteietoare a pătruns în sală, prin fereastră la fel de regală, și în tăcere, deîndată, pe loc a îmbrăcat întreaga încăpere într-un veșmânt ce din mătase aurită, tot părea lucrat.

Și în miracolul ce tocmai se înfăptuia, în liniștea bătrânei nopți, pe care doar firave șoapte o brodau și se spărgeau de razele măiastre -  ce se vede? ce este aceasta?, ce se întâmplă aici?, o minune, se-ntâmplă un miracol, asta e Învierea, sau este alt tărâm, un alt miracol s-a născut, când în lumina Lunii, prea-guralivele oglinzi văzându-se că-s oglindire, au amuțit pe loc și pentru întreaga veșnicie...

Se spune că de atunci și cu noi, oamenii, e tot la fel. Semenii noștri sunt oglinzi în care se reflectă Sinele fiecăruia dintre noi. Și fiecare oglindă reflectă uneori o bucățică mai mică sau mai mare din noi înșine. Iar dacă se întâmplă câteodată ca unele oglinzi să nu ne placă, sau să ne pară prea pipernicite, urâțele, sau pur și simplu mult prea rele, ori mult prea împopoțonate pentru gusturile noastre rafinate, e musai să ne amintim că suntem noi. Cu bune și cu rele, cu măreție și cu sărăcie laolaltă. Căci pe acest tărâm și în această împărăție, eu nu mă pot vedea cu adevărat pe mine, decât prin oglindire-n celălalt.

Și acum, știind această mică povestire, nu pot să plec la drum, fără să fac o ultimă împărtășire, pe care însuși sfeșnicul de argint mi-a încredințat-o, la palat. Că tot în lumea aceasta plină, plină de săli cu mii și mii de oglindiri și printre atâtea miliarde de oglinzi, din când în când, se naște „fereastră cea regală” cu geamul ei din fin cristal curat, ce nu reflectă nimic, ci lasă doar să treacă prin inima ei Lumina, în drumul către ceilalți. Iar când se întâmplă această magică întâmplare, cu toții amuțesc. Ș-apoi se întâmplă că se înalță unii către Soare, din claritatea vie a luminii ce pătrunde în ei, în timp ce alții îngenunchează, se transformă-n cioburi, trăgându-și peste ochi un văl pictat ce nu-i mai lasă să se vadă, sau să se oglindească-n celălalt. Și printre toți aceștia rămân puțini, câțiva ce-i drept, ce sufletul printr-o fereastră-l trec și-l dăruiesc întregii omeniri, prin geamul de cristal, precum a dăruit, atunci, lumina, mărețul astru din poveste – Luna.

Roxana Alexe

Credit photo  Erik Johansson www.erikjo.com