Oameni- Rădăcină. Oameni- Inimă
Câteodată e linişte…
Dacă aş fi din nou copil, dacă acum ar trebui să încep să scriu o scrisoare cu dorinţe, dacă aş ştii că am doar până mâine de trăit, şi dacă apoi aş afla, la fel de miraculos că mi-a mai fost dăruit timp, Azi aş avea de scris atât de simplu, doar – Mulțumesc!
Ştii liniştea de atunci când ninge, cumva noaptea te prinde aiurea pe afară şi te opreşti în mijlocul parcului, privind în neştire fulgii dansând în lumina aurie a felinarelor?
E o linişte moale, de cald în miezul frigului, de lumina, de blândeţe cu care te înveleşti fericit în alb-tăcere în care îţi auzi inima bătând.
Ce-ar fi dacă în loc de dorinţe de Crăciun sau de azi, ne-am gândi doar la ce avem de dăruit? De învăţat, de bucurat, iertat, iubit, de acceptat, crescut, împlinit altora vise, oricât de mici…
Vorbesc ieri cu mama şi din poveste în poveste, îmi spune că a luat 20 de kg de mere!
“20 ?!, zic... Maică, iepuri ar trebui să va luaţi de Paste, nu acu’! Ce faci cu atâtea mere?”
Începe să-mi povestească cum o familie de ţărani din Arges tocmai au trecut pe la ei prin sat cu mere de vânzare. Cu căruţa cu calul, un om şi femeia lui, încercând înaintea iernii să mai adune câte ceva de-ale gurii, porumb, grâu, la schimb cu merele lor. Înfriguraţi, mergând din poartă în poartă, plecaţi de acasă de mai bine de 3 săptămâni. Cea mai bună noapte le-a fost cea în care i-a lăsat cineva într-un sat să se adăpostească în şopron, cu cal cu tot, pentru că afară ploua cu găleata. Au mers încet toate drumurile, să nu obosească rău calul, l-au acoperit cât de bine au putut când s-au oprit la odihnă, ca să nu răcească, s-au bucurat mereu când au găsit de mâncare pentru el, fân bun şi apă de fântână.
Povesteau mamei, mângâind tot timpul creştetul blând al calului, mama îmi povestea mie cu glasul încă tremurat, eu plângeam fără vorbe la telefon.
Oamenii erau fericiţi că au adunat ceva grâne pentru iarnă, să macine, să facă făină, să aibă pâine albă pe masă copiilor. Nu s-au plâns, nu s-au gândit de ce e aşa şi nu altfel, nu s-au uitat în Sus decât să mulţumească pentru că nu le-a fost truda în zadar – “Dumnezeu a fost bun şi a dat rod bun la mere anul ăsta şi ne-a trimis şi la oameni buni să ni le primească!”, au spus zâmbind cu suflet cu tot.
La plecare, omul a mai luat ceva mere şi i le-a pus maică-mii în braţe – “Ziceţi bogdaproste, că avem şi noi părinţi şi moşi plecaţi la Domnul”…
A mea şi-a pitit nasul în mere, doborâtă de mireasma dulce revărsată în frig, încercând să-şi ascundă lacrimile.
“Ce fac cu 20 de kg de mere? mă mai întrebă mama… Am luat tot ce mai aveau! Aş fi luat şi de două ori pe atât… Să-i fi văzut ce bucurie i-a luminat că plecau acum spre casa, la copii… Lasă, noi avem de împărţit la copiii cu colinde, duminica, dispar merele cât ai zice peşte!”
A terminat de povestit şi am rămas singură, cu telefonul în brațe, cu ochii pierduţi în zăpada fereștii.
Undeva, nu aşa de departe de noi, oamenii măsoară iarna în făină pentru pâine, viscolul în lungimea drumului copilului până la şcoală, recunoştinţa în mângâierea creştetului unui suflet de cal care-i poartă cuminte prin lume, iubirea în bucuria de a găsi un om bun la suflet care să nu te lase să dormi în ploaie.
Undeva, nu aşa departe de noi, oamenii încă măcină grâul cu moara de piatră, îşi hrănesc întâi animalele înainte să se aşeze ei la masă şi nu uită niciodată să mulţumească pentru orice bob de viaţa şi de bunăvoinţă, nu-şi uită bunii şi părinţii, morţii, lumânările de aprins şi ştiu că din orice primesc, ceva, cât de mic trebuie să dăruiască şi ei mai departe.
Mi-am privit lumea împrejur şi m-am simţit mică, mică, mult mai mică decât toate lucrurile.
Alături, în gând și prin inimă, îmi păşeau Oamenii ăştia colosali. Simpli. Făcuţi din acelaşi pământ, dar mult, mult mai aproape de Cer decât mine.
Să nu uit ! – mi-am zis… Să nu-i uit !
Oamenii ăştia Rădăcină, Linişte, Frunte Senină, Oameni-Inimă.
Câteodată nu mai e nevoie să-ţi spună cineva dacă Moş Crăciun există sau nu.
Pentru că tu eşti singurul care ştii dacă îl meriţi sau nu.
Aşa că la tine rămâne puterea să bucuri, poveştile nu se termină niciodată şi totul în lume poate fi Bine. Din nou!
Anca Constantin
https://www.facebook.com/bunadimineatainimi
Sursa imagine: www.pinterest.com