Orice nereușită se naște prin pierderea Smereniei. Sau povestea cireșului
Mă preocupă demult să scriu despre subiectul smereniei și, așa cum fac de obicei, mă pregătesc temeinic! Pun sămânța cuvântului în inimă și îmi văd de treabă, o las să se coacă și apoi, dintr-o dată curge și se leagă. Căci, deși îmi place să mă răsfăț, spunând că e vorba de inspirație, sunt suficient de conștientă că eu sunt doar tunelul, vehiculul prin care curge altceva, de altundeva! Revenind la "smerenie”, probabil și din cauza frigului de afară, sămânța întârzia să se coacă...
Mai apoi, am fost martora unor întâmplări cel puțin ciudate, despre care am să vă povestesc în rândurile de mai jos. Aproape că dăduseră în pârg florile de cireș din curtea mea. Se apropia momentul exploziei lor, iar eu fremătam în fiecare dimineață la gândul că îmi voi bea iar cafeaua, sub petalele lor, că voi savura clipa fiecărei dimineții sub florile lor albe pe fundalul cerului albastru, în lumina blândă a soarelui, într-un hanami autohton, sub un copac bătrân, înțelept și magic, plantat în curte, cu mult înainte ca eu să mă nasc. Și fix cu cu două zile înainte de explozia petalelor, vremea s-a schimbat, cerul s-a înnorat, soarele a dispărut.
Cireșul și-a văzut de viață, florile au urmat curgerea ei și, în ziua în care rafalele de vânt se războiau cu ploaia încercând să o facă să se decidă dacă rămâne ploaie sau se îmbracă în ninsoare, m-am surprins luându-mă la harță cu Creatorul, cum că nu este corect și nu este frumos și nu se face și nu e în regulă și nu este fair-play ce lasă să se întâmple, că eu am așteptat un an întreg și fix când trebuia să culeg roadele așteptării, mi s-a luat dreptul de a primi binecuvântarea florilor de cireș. Și în timp ce gândurile mele luau avântul unei mahalale, în care mă alimentam în cap cu argumente care mai de care mai savante, din seninul inimii, ceva m-a făcut să mă opresc și să văd ca într-o piesă de teatru ceea ce făceam de fapt!
Așa am ajuns spectator și am urmărit cum, în micinea mea, timp de 350 de zile, nu i-am adresat niciun cuvânt, nu i-am spus niciodată ”bravo”, nici nu l-am mângâiat, nici nu l-am atins, nici prea profund nu l-am privit și oarecum, dintr-un elan neliniștit și aprig al lui ”mi se cuvine”, mă luasem la harță cu Universul, pretinzând că am dreptul, să mi se achite plata binecuvântării. Ba chiar și peste dacă se poate, că doar e vorba de MINE! EU!
Și asta nu a fost tot, căci undeva pe seară, au venit și cuvintele unei foarte dragi prietene a inimii mele, despre cum nu mai suportă ea plângerile celor din jur care ba ”nu au definitivat toate detaliile”, ba ”nu au finalizat toate ....” și nu pot da drumul la proiect! Ca și cum noi, oamenii, suntem atât de atoateștiutori și atât de atoatecreatori, încât numai de noi depinde 100% reușita unui orice. Noi controlăm totul, noi decidem totul, noi și numai noi putem da soarta unui proiect, un altceva mai mare decât noi, cu o forță creatoare și o ordine mai mare decât noi neexistând și nefiind posibil în Univers! (mulțumesc draga mea Lumină, știi tu cine, pentru dușul rece aplicat din inima ta caldă). Și atunci mi-am zis hmmmmmmm, aici nu e lucru curat...
Și, ca într-un ritual magic când mârțoaga se dă de trei ori peste cap și se face armăsar, a apărut după colț și ce de-a treia pildă, aceea a ținerii postului, în care tot în gândurile și conversațiile cu mine, m-am prins la un moment dat că fac lucrul acesta ca să dau ceva de la mine, ca apoi să cer. Vorba aceea nici o acțiune din care să nu iasă ceva, iar dacă nu curge, măcar pică! Și oricum era cazul de un detox) și dacă tot poți să faci doi în unul, de ce nu?
Și uite așa, s-a deschis cerul și cuvintele au început să curgă despre smerenie, căci niciuna dintre cele trei povești de sus nu are de-a face cu ea...
Despre smerenie este mai ușor să scrii ca fiind ce nu este ea, pentru că în esență, smerenia este o stare atât de complexă și completă, încât cu greu pot fi găsite cuvintele potrivite care să o descrie. E ca și cum ai încerca să pui în slove mirosul florilor de cireș.
Am învățat din viață că NU este smerenie când crezi că ți se cuvine, când pui la îndoială orice nu corespunde viziunii și vrerii tale, când nu ai încredere și când, cu un avânt egotic judeci tot, când tu și numai tu știi totul și mereu ești nemulțumit și gâlceav și nu mulțumești, nu onorezi, nu dăruiești, nu te bucuri, nu gândești cumpătat ești mereu deasupra tuturor și... Dar nu-mi doresc să o definesc prin ce nu este, căci simt că-i pierd seva îndestulătoare de sens.
Smerenia este o liniște și o pace a sufletului, lumina inimii, care conține, în fiecare bătaie a inimii întregul. În care, nu există diferențe între oameni, nici unul nu e mai prejos ca celălalt, nici unul nu e mai bun ca celălalt și nimeni și nimic nu e mai presus ca actul Creației sau însuși Creatorul! Unii spun că este o eternă pace a inimii, eu știu că este un loc special în inima mea acolo unde nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate scoate din făgașul drumului meu, nimic nu mă agresează și nu atinge la mine indiferent ce ar face cel sau cei din fața mea. Un loc de unde izvorește adevărata strălucire a sufletului, lumina și iubirea.
Ajung rar acolo, iar când ajung chiar și pentru o secundă, timpul dispare și înțeleg toate întâmplările vieții cu un profund respect și onoare că am fost aleasă să le trăiesc, chiar și pe cele mai mai negre și mai de nedorit. Smerenia este locul acela special al inimii mele, de unde am fir direct cu Dumnezeu, iar atunci când îi telefonez, nu cer nimic, nu pretind, nu demonstrez, nu solicit, ci doar ascult cu lacrimi de recunoștință pentru tot ce mi-a dăruit, nectarul fiecărei răsuflări a Lui.
Cu smerenia nu te naști, smerenia se dobândește, și chiar dacă este un concept biblic, pentru mine este mai mult decât atât, deși în creștinism am întâlnit atât de frumos, curat și simplu spus despre smerenie că este”veșmântul dumnezeiesc”.
Știți chipurile acelea de bătrâni uitați de viață prin sate neatinse de civilizație, care așteaptă în pace și în împăcare orice va să vie? Aceea este smerenie...
Știți mâinile mamei așezate pe fruntea copilului sau îmbrățișarea de la plecare,când ne luăm rămas bun? Aceea este smerenie...
Știți oamenii aceia, care după ce fac totul să te ajute dau totul, rezolvă totul și tot ei îți mulțumesc pentru că le-ai oferit posibilitatea să te ajute? Aceea este smerenie...
Știți atingerea divină a unui gest de bunăvoință, pe care un trecător ți-a făcut-o pur și simplu, într-un moment important al vieții tale, fără ca măcar să apuci să ceri? Aceea este smerenie...
Știți gesturile acelea pe care le fac unii semeni ai noștrii, într-o simplitate tăcută și mută într-un moment greu pentru cineva ? Aceea este smerenie...
Știți oamenii aceia, care obosiți fiind se lasă pe sine și vin să te ajute și muncesc mai mult chiar decât tine, de parcă le-ar curge-n sânge energia? Aceea este smerenie...
Știți doctorii aceia, care după ce ți-au salvat viața, spun simplu că nu lui trebuie să-i mulțumești, ci lui Dumnezeu, căci el a fost unealtă și prin el a lucrat Creatorul? Aceea este smerenie...
Știți momentele acelea, când fără nicio idee de izbândă și de ce va fi să vină, spui în adâncul tău, mă las în mâinile Tale Doamne și facă-se voia ta și dintr-o dată atât de simplu accepți că orice se va întâmpla face parte dintr-un plan cu puterea divin? Aceea este smerenie...
Știți întâmplările acelea, când tu ai făcut o nefăcută și te aștepți ca cei din jurul tău să te judece, să te condamne, să te dea la o parte și unul sau mai mulți, te așteaptă cu o îmbrățișare și un cuvânt cald, ”sunt aici, lângă tine”? Aceea este smerenie...
Știți grija aceea pentru celălalt, atunci când îi dai din puținul tău și nu din prea plinul tău, atunci când întâi îi dai celuilalt și abia apoi ție? Aceea este smerenie...
Și pot să replic la nesfârșit această matrice a lui ”știți....? Aceea este semrenie”, dar cred că uneori mai puțin înseamnă mai mult!
Iar pentru cei credincioși întru Hristos, smerenia este modul în care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit întru credință și pentru pacea și mântuirea semenilor săi! Aceea este smerenie....
Se spune că orice nereușită se naște în pierderea smereniei. Din cuget sau din inimă, nu contează. Nu mai cer demult lucruri, așa cum nu mai cred decât în anumite dimineți că mi se cuvine, și am renunțat la multe dintre cele pe care le consideram a mi se cuveni, și mulțumesc uneori și pentru respirație, mă gândesc că dacă ar fi totuși să mai vreau ceva, i-aș cere Creatorului să mă învețe smerenia și să mă binecuvânteze cu prezența ei cât mai mult timp în inima mea. Sau în Minte Și pentru că tot suntem într-o perioadă specială, mă rog pentru o inimă primenită, care să primească smerit puterea Învierii și să simtă Lumina!
Autor: Roxana Alexe
-----
🌐 Facebook 🌐 Instagram