Povestea lunii Decembrie: Cel mai frumos DAR nu este ceva ce primim…

Se apropie de noi, cu pași repezi sfârșitul de an. Așa că fără să vreau, mă duc cu gândul la clipele calde din preajma sărbătorilor. Și nu pot să nu-mi amintesc de Ajunul Crăciunului, de copilărie, de speranțe, încredere și lumină. Căldură și inocență. Bunicii, mama, tatăl. Ce amintiri! Sunt vii mai ales pentru că trăiesc în suflet. Chiar dacă uneori se poate pune praf pe ele. 

Îmi amintesc și de povestea care m-a impresionat atâția ani, pe care am promis că nu o uit și că o dau mai departe. În semn de respect pentru toate cele de mai sus. 

A fost odată ca și cum ar fi acum... o lumină blândă a unui foc din soba veche a bunicii. Ana stătea singură în sufrageria sa. Terminase bradul de Crăciun care respira încet împodobit cu globuri lucioase și panglici - cascade de lumină, umplând camera cu liniștea adâncă a recunoștinței. 

Însă, deși totul era perfect, un gol i se cuibărise în suflet, ca o pătură de zăpadă neatinsă ce ascunde ceva uitat dedesubt.

Pe măsură ce ceasul bătea ora târzie, ceva în lumina nopții se schimba. Luminile bradului deveneau mai vii, steaua din vârf parcă strălucea mai tare, răspândind în jur o aură de vis, stelele sclipeau a magie de parcă ar fi coborât în casă. Se pregătea de somn, crezând că ochii îi sunt obosiți, dar un foșnet ciudat îi atrase atenția.

Sub ramurile bradului, acoperit de reflexiile globurilor, stătea o fetiță. Era mică, avea cârlionții pudrați cu lumină, obrajii rumeni și ochii mari, plini de o curiozitate familiară. Părea coborâtă dintr-un tablou foarte cunoscut. Ana simți cum timpul se frânge. Fetița o privea cu un zâmbet cald și fără să-i vorbească, o privea de parcă se cunoșteau dintotdeauna. 
„Hmmm, în sfârșit m-ai zărit! Te-am așteptat,” spuse fetița cu o voce ca un ecou din timpuri trecute.
„Cine ești tu și ce cauți aici? Cum ai intrat?” șopti Ana, cu timiditate învăluită în frică.  
„M-ai uitat? Nu-ți amintești?,” răspunse fetița simplu. „Sunt bucată din tine. Sunt părticica aceea care nu a încetat niciodată să creadă. Dar m-ai ascuns aici, sub brad, printre umbrele globurilor, iar anii m-au făcut să te aștept.”

Ana se apropie încet, iar pe măsură ce o privea pe fetiță, simți cum camera întreagă se umple de culori și mirosuri uitate: aroma cozonacului cald, sunetul clopoțeilor și râsul pur din serile de demult. Credința, inocența și speranța. 
„Ce cauți tu aici? De ce-ai venit acum?” întrebă Ana, încercând să înțeleagă.
„Pentru că nu am plecat niciodată. Pentru că te-am așteptat mereu. Pentru că magia nu e niciodată pierdută, doar ascunsă. Trebuie doar să privești cu ochii mei și ai să vezi din nou lumea ca o poveste nesfârșită.”, spuse încet fetița răsucind un glob în timp ce îi întinse mâna, iar Ana o atinse cu teamă. 

În acea clipă, lacrimile îi țâșniră și sufletul i se umplu de lumină: râsul, bucuria, credința că fiecare clipă e un dar. Era copilul care fusese odată, cel care visa fără limite, cel care aștepta cu bucurie fiecare respirație. Îmbrățișarea dură o eternitate închisă într-o clipire. 

Când Ana se ridică de lângă brad și păși înapoi, fetița se topi în strălucirea bradului. Dar vocea sa rămase, ca o șoaptă în aer: 
„Eu sunt aici mereu, în inima ta. Așa cum în fiecare Ajun, mă poți găsi aici, sub brad, în fiecare clipă mă poți găsi în inima ta. Nu trebuie decât să îți amintești de mine. Nu vreau nimic mai mult decât o îmbrățișare, prin care să știu că nu m-ai uitat.”

Ana rămase singură, dar nu mai era goală. Sufletul său, purta în el magia reîntâlnirii, lumina  bucuriei. În acea noapte, înțelese: cel mai frumos dar de Crăciun nu este ceva ce primești, ci să dăruiești copilului din tine, clipe. Clipe de împreună. Secunde de eternitate închise într-o clipire. 

Roxana Alexe